Klaus cel mic și Klaus cel mare (IV) de Hans Christian Andersen

0

Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?, a început el iar să strige și tuturor acelora care-l întrebau cât cere le răspundea: „O baniță de bani”.

Atunci toți au spus:

– Îți bate joc de noi!

Și ciubotarii și-au luat calcavurile, și tăbăcarii șorțurile de piele și au sărit pe Klaus cel mare și l-au luat la bătaie.

– Piei de vânzare, ha?, strigau alergând după el. Las’ că-ți arătăm noi piei de vânzare, te tăbăcim pe tine întâi, ca să ții minte!

Și Klaus cel mare abia a scăpat cu fuga din mâinile lor.

Bătaie ca asta nu mâncase niciodată.

– Are să mi-o plătească Klaus cel mic, nicio grijă – își spuse el când ajunse acasă. Nu scapă el nepedepsit. Am să-l omor!

Lui Klaus cel mic îi murise bunica.

Cât fusese în viață, se purtase aspru cu dânsul, totuși lui îi părea rău după ea. A pus moarta în pat și a învelit-o bine, ca să o încălzească și să vadă dacă nu cumva se întoarce iar la viață. Avea de gând s-o lase așa toată noaptea și el să șadă într-un ungher pe un scaun; mai făcuse astfel și altădată. Și cum stătea el așa pe întuneric, deodată se deschide ușa și năvălește înăuntru Klaus cel mare cu un topor în mână. El știa unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat și a izbit-o pe babă cu toporul în cap, crezând că e Klaus cel mic.

Citește și:
Balanta, poveste populară

– Așa – a spus el – acuma n-ai să-ți mai bați joc de mine! Și s-a dus la el acasă.

– Amarnic om – a spus Klaus cel mic; voia să mă omoare. Noroc cã bunica era moartă, că altfel o omora el acuma.

Klaus cel mic a pus bunică-sii hainele de sărbătoare, a împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la căruță, a urcat-o pe bunică-sa în căruță, a așezat-o în capul oaselor și a sprijinit-o bine sã nu cadă, apoi a dat bici calului și a plecat.

Când răsărea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul și a intrat în han să mănânce ceva.

Hangiul era om cumsecade, însă cam iute la fire, parcă ar fi avut în el numai piper și tutun.

– Bună dimineața – spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astăzi.

– Da – zise Klaus cel mic – mă duc cu bunică-mea la târg; am lăsat-o în căruță că nu pot s-o aduc aici. Fii bun și du-i bătrânei un pahar de secărică; da’ să vorbești tare cu dânsa, că nu aude bine.

Citește și:
Printesa si bobul de mazare, de H.CH. Andersen

– Da, da, îi duc – a spus hangiul, a turnat un pahar de secărică și l-a dus babei celei moarte, care ședea în capul oaselor în căruță.

– Uite, îți trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gând sã-i răspundă.

– Ai auzit?, a strigat hangiul cât putea de tare. Ți-am adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale.

A mai strigat o dată și încă o dată, și fiindcă ea tot nu răspundea, hangiul s-a supărat și i-a aruncat paharul în obraz; rachiul a început să-i curgă pe față și baba a căzut pe spate, pentru că fusese numai sprijinită, nu și legată.

– Ce-ai făcut?, a strigat Klaus cel mic năvălind afară pe ușă și luându-l de piept pe hangiu. Ai omorât-o pe bunică-mea! Uite ce gaură i-ai făcut în frunte!

– Vai, ce nenorocire!, a strigat hangiul și și-a pus mâinile în cap. Numai firea mea cea iute e de vină! Dragă Klaus, uite, îți dau o baniță de bani și pe bunică-ta o îngrop eu și zic că-I bunică-mea, numai să nu spui nimic de întâmplarea asta, că altfel îmi taie capul și nu mi-ar plãcea deloc.

Va urma…

Lasă un comentariu