Klaus cel mic și Klaus cel mare (VI) de Hans Christian Andersen

0

Nu mult după aceea a ieșit și Klaus cel mare din biserică. A luat sacul iar în spate, dar acum i se părea că nu mai era așa de greu și chiar așa și era, fiindcă moșneagul era pe jumãtate mai ușor decât Klaus cel mic.

– Ia uite ce ușor s-a făcut! Să știi că-i așa, pentru că m-am dus la biserică.

Și Klaus cel mare s-a dus la râu, a aruncat în apă sacul cu văcarul cel bătrân și a strigat în urma lui, crezând că e Klaus cel mic:

– Ei, de-acuma n-ai să-ți mai bați joc de mine! Și a luat-o înapoi spre casă. Dar când a ajuns la o răscruce, iată că se întâlnește cu Klaus cel mic, care își mâna din urmă cireada.

– Ce-i asta?, a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am

înecat?

– Ba da – a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri în apă.

– Da’ atunci de unde ai căpătat vitele astea așa de

frumoase?

– Sunt vite de apă – a zis Klaus cel mic. Să-și spun toată povestea și să-ți mulțumesc că m-ai înecat, fiindcă, dacă nu mă înecai, nu mă îmbogățeam. Mare spaimă am tras când m-ai aruncat în apă; îmi vâjâia vântul pe la urechi și apa era rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru că pe fundul apei e o iarbă deasă și moale. Cum am ajuns s-a și dezlegat sacul și am văzut în fața mea o fată frumoasã, în straie albe și cu cunună verde pe cap. M-a luat de mână și mi-a spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îți dau câteva vite; pe drum mai încolo, cale de-o poștã de aici, este o cireadă întreagă, ți-o dau și pe aceea”.

De-abia atunci am văzut că râul era un drum pe care umblau toți acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe fundul apei și merg până departe înăuntrul țării, până acolo unde se isprăvește râul. Și pe fundul apei sunt numai flori frumoase și o iarbă verde și deasă, de ți-i mai mare dragul; și peștii îmi lunecau pe la urechi așa cum zboară aici păsările prin vãzduh. Și oamenii acolo sunt chipeși, și vitele grase și frumoase.

– Da’ de ce te-ai urcat iar sus la noi?, a întrebat Klaus cel mare. Dacã-i așa de frumos acolo, eu nu m-aș mai fi întors.

– Uite de ce – a răspuns Klaus cel mic; fata aceea din apă mi-a zis că cireada era pe drum la depărtare de-o poștă. Ea când a zis drum, a înțeles albia râului, că de vreun alt drum habar n-avea. Acuma, ce m-am gândit eu, râul are o mulțime de cotituri și dacă mergi pe fundul lui ocolești; atunci mai bine mă urc iar sus și o iau de-a dreptul, tai din drum o jumătate de poștă și ajung mai repede până la cireadă.

– Ești om norocos!, a spus Klaus cel mare. Da’ ia spune, oare dacă m-arunc în apă nu pot să m-aleg și eu cu niscai vite?

– Ba da, cum să nu!, a zis Klaus cel mic. Numai că nu te pot duce în sac la râu că ești prea greu. Mai bine hai până acolo, te bag în sac și te arunc în apă.

– Îți mulțumesc – a spus Klaus cel mare. Dar să știi că dacă n-oi căpăta și eu ca tine vite de apă, apoi îți dau o bătaie să mă ții minte!

– Să n-ai nici o grijă, ai să capeți vite câte vrei! Și s-au dus amândoi la râu. Când vitele au zărit apa, cum erau însetate s-au repezit la râu să bea.

– Ia uite cum se reped – a spus Klaus cel mic. Vor să se ducă iar la fund.

– Hai, ajută-mă să intru în sac – a zis Klaus cel mare – că dacă nu, te iau la bătaie!

Și s-a băgat în sacul cel mare care fusese așezat de-a curmezișul pe spinarea unui taur.

– Pune-i un bolovan, ca să mă scufund mai repede – a mai spus Klaus cel mare. Mi-e teamã că altfel nu ajung la fund.

– Pun, pun – a spus Klaus cel mic, a băgat în sac și un bolovan zdravăn, a legat bine sacul și l-a împins cu piciorul.

Buf!

Klaus cel mare a căzut în apă și într-o clipă a și ajuns la fund.

– Tare mă tem că n-are să găsească nici o vită, dar ce să-i fac, el a vrut, nu eu!, a zis Klaus cel mic și s-a dus acasă cu cireada.


Lasă un comentariu