Lebedele (I) de H. CH. Andersen

0

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era o dată un crai care avea unsprezece băieţi, şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câtc o decoraţie pe piept şi sabie la şold şi tuşa se duceau la şcoală. Scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost atât de bine, pe cât citeau. Cind îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte de poze care costase o mulţime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut mult!

Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână căreia nu-i erau dragi copiii. Ei au putut să vadă chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa, căpătau o mulţime de prăjituri şi de mere coapte; acum, însă, crăiasa cea nouă le-a dat o ceaşcă cu nisip şi le-a spus că sc pot juca foarte bine şi aşa.

Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

— Duceţi-vă şi voi în lumea, largă le-a spus crăiasa cea hapsână zburaţi ca. nişte păsări fără grai!

Dar n-a fost chiar aşa, de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului, şi-au luat-o peste parc si peste pădure.

Era dis de dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor, Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus, până au ajuns la o pădure, care sc întindea până la marginea mării.

Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii limpezi ai fraţilor ei, şi cinci razele de soare ii alunecau pe obraz, parcă ar fi sărutat-o ei.

Citește și:   Soldatul de plumb, de H.Ch.Andersen

Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafiri din grădină şi şoptea: „Cine-i mai frumoasă decît voi?“ trandafirii clătinau din cap şi spunea: „Eliza“. Când vreo babă şedea duminica la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cărţii: „Cine-i mai cucernică decât tine?“ cartea răspundea: „Eliza“ şi chiar aşa era cum spunea trandafirii şi cartea de rugăciuni.

Cînd a împlinit cinsprezece ani s-a întors acasă. Dar cînd a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-şi vadă fiica.

Crăiasa s-a dus de dimineaţă în camera ei de baie, care era de marmură cu covoare moi şi cu sofale scumpe. A luat trei broaşte, le-a sărutat şi a spus uneia din ele: „Cînd are să intre în baie Eliza, să te aşezi pc capul ei ca să se facă proastă ca tine“. Altei broaşte i-a spus: „Aşcază-te pc fruntea ei ca să se facă urîtă ca tine şi tată-său să n-o mai cunoască!“ Iar celei dea treia broaşte i-a spus: „Aşează-te pe inima ei ca să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima“.

După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă, şi cînd Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit. Cînd a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea s-ar fi prefăcut în trandafiri roşii, Dar oricum tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de curată şi de nevinovată, încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

Tată-său s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea dar pe ei nu-i întreba nimeni.

Citește și:   Lebedele (III) de H. CH. Andersen

Biata Eliza începu să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acum nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă prin câmp şi prin mlaştini şi scara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era tare necăjită şi ii era dor de fraţii ei; de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia să-i caute şi să-i găsească.

Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pc unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi şi-a pus capul pe o buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoşi au căzut peste ca ca nişte stele căzătoare. Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altă dată când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe dc aur, şi se uitau în cartea cu poze, care costase o mulţime dc parale. Pc tăbliţă nu mai scriau ca altă dată linii şi rotocoale, ci isprăvile vitejeşti pe care le făcuseră, tot ce trăise şi văzuseră de atunci încoace; şi în carte, toate prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru ca să nu se încurce pozele.

Cînd s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă fiindcă copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apă: erau nişte pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât dacă vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, si cele care stăteau în umbră.

Va urma…


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?