Lebedele (II) de H. CH. Andersen

0

Cînd şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat cât era de urâtă şi de neagră. Dar cînd a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat şi s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume.

După ce s-a îmbrăcat iar şi şi-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândca că Dumnezeu n-ar s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici în pădure ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de aceştia cu crengile înfoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengilor proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea, încât îşi auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nicio pasăre nicăieri şi razele de soare nu străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul, încât făceau ca un zid de jur împrejur ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.

Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era niciun licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos ca să doarmă.

Dimineaţa a pornit iar prin pădure, şi s-a întîlnit cu-o babă, care culegea într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei zmeură şi mure. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinţi călări prin pădure.

Citește și:   Povestea pomului de mango care dădea miere

— Nu, a spus baba — dar ieri am văzut unsprezece lebede pe un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseră să se împreune, îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă.

Eliza şi-a luat rămas bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului, până a ajuns la malul mării.

Marea se întindea în faţa ei, dar nu se găsea nicio luntre; cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul … Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase înfăţişarea apei, care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s-a gîndit: „Apa se mişcă mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă mulţumesc că m-ați învătat asta, voi valuri veşnic mişcătoare! îmi spune inima că odată şi odată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi“.

Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strîns şi le-a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea se schimba întruna, în cîteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea un nor mare şi negru, marea parcă zicea: Pot să fiu şi întunecată; pe urmă bătea vântul şi valurile erau albe de spumă; iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era trandafirie; şi pe urmă, iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a văzut venind din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiş, lebedele s-au lăsat jos, şi-au scuturat aripile mari şi albe.

Citește și:   Prepeliţa şli puii ei, de Lev Tolstoi

Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acum cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că eram fraţii ei. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acum era mare şi frumoasă. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtaseră mama vitregă cu ei toţi.

Noi, a spus fratele cel mare suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune, ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă şi ne înecăm.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?