Lebedele (IV) de H. CH. Andersen

0

Cînd soarele era sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri cu flori minunate, mari cât nişte roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta este ţara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care şi-l clădeşte în nori Fata Morgana şi care se schimbă mereu şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi deodată munţii, pădurile şi palatul s-au prăbuşit şi în locul lor au răsărit douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcă se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine, a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într- adevăr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care voiau să ajungă. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedrii, oraşe şi palate. Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor.
— Sa vedem ce-ai să visezi aici la noapte, a spus fratele cel mai mic şi i-au arătat camera ei de culcare.
— Aş vrea să visez cum aş putea să vă scap, a spus ea.
Apoi s-a culcat. Deodată, i s-a părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure, care îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroană de aur pe cap.
— Fraţii tăi pot să scape — a spus zâna—numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie frică. E drept că apa deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu simte frica şi chinul pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mină? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să-ţi usture mîinile. După aceea sa le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să începi lucrul și până ai să-l isprăveşti, nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi; de limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână: Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel ca aceea din vis. Fata a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă lucrul.
Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele îi erau pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat cînd au văzut că Eliza era rănită; ei credeau că e iar vreo vrajă de-a maşterii; când i-au văzut mâinile, au înţeles ce făcea sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei şi acolo unde cădeau lacrimile, băşicile usturătoare piereau.
Toată noaptea a lucrat fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat ea a rămas singură, dar niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe a doua, când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape şi se auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră şi-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele.
Deodată din râpă a ieşit un câine, şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată.
— Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea, punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ ca să nu vadă craiul ce trebuie ea să îndure.
— Hai cu mine, a spus el, nu trebuie să mai stai aici!
Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap o coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care îl am.
Si craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea mîinile. Şi atunci craiul a spus:
— Eu îţi vreau numai binele. Odată şi odată ai să-mi mulţumeşti. Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfinţea când a ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele zugrăvite şi ele; Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate. Gătită cum era acum era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotărît să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din cap şi spunea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare, care l-a orbit pe crai şi i-a furat minţile.

Citește și:   Klaus cel mic și Klaus cel mare (I) de Hans Christian Andersen

Va urma…

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?