Lebedele (V) de H. CH. Andersen

0

Craiul, însă, nu asculta ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini pline de miresme şi prin odăi măreţe dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de durere. Cînd au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a arătat Elizei o cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu peştera în care o găsise. Pe jos era mănunchiuri de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnată cămaşa pe care tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător care le socotise drept o ciudăţenie.

— Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă, a spus craiul.

Uite şi lucrul pe care îl lucrai.

Cînd Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta.

Frumoasa fată din pădure era acum crăiasa ţării aceleia. Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima lui. Nunta s-a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie pe cap coroana şi când i-a pus-o, i-a apăsat-o aşa de tare pe frunte că a durut-o. Dar inima o durea şi mai tare cînd se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mută: fiindcă, o singură vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului celui bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet şi ce-o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută şi mută să săvârşească lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după cămaşă; dar când s-o înceapă pe a şaptea n-a mai avut fire.

Citește și:   Klaus cel mic și Klaus cel mare (V) de Hans Christian Andersen

În cimitir ea ştia că sînt urzici de care avea nevoie dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă; cum să facă oare ca să ajungă până la ele?

„Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât:“

Cu inima strânsă, ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir.

Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără nicio îndoială vrăjitoare şi-l înşelase pe crai şi pe toată lumea.

Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi, şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit şi a văzut cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte.

Citește și:   Cufarul zburător (I) de Hans Christian Andersen

Cu fiecare zi care trecea faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată că lucrul ei se apropia de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nicio urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei.

Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat după ea, au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altă parte fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui.

Va urma…


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?