Lebedele (VI) de H. CH. Andersen

0

— Poporul o va judeca —a spus el.
Şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug.
Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubă neagră şi umedă în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mătase i-au dat mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le-au dat ca să se învelească, dar nimic n-ar fi putut să fie mai drag decât ele şi ea a început iar să le lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece în care îşi băteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbă de mîngâiere.
Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa şi venise să o vadă. Ea a început să plângâ de bucurie, deşi se gândea că în noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici.
Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise craiului; dar ea a clătinat din cap şi l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-şi isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza ştia însă că era nevinovată şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus să lucreze.
Şoriceii umblau repede încoace şi încolo îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i-a cântat toată noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbărbăteze.
Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte, craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat cine este, dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi nu i-a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.
La poarta oraşului se adunase lumea de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra acum. Lumea râdea de ea;

Citește și:   Klaus cel mic și Klaus cel mare (II) de Hans Christian Andersen

— Ia uite, vrăjitoarea, cum tot şoşoteşte! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi făcând! Şi şi-a luat lucrul ei afurisit! Să îl rupem în bucăţi!
Şi lumea s-a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă; dar deodată au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să dea din aripi. Lumea s-a dat înapoi speriată.

— E semn bun! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare.
Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânăr avea. la umăr aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o facă şi pe cealaltă.
— Acum pot să vorbesc a spus ea; sunt nevinovată!
Cînd lumea a văzut ce s-a întîmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiseră.
— Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâm-plase. În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn de rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acum o tufă mare de trandafiri roşii care toţi erau înfloriţi; în vârf era o floare albă şi strălucitoare care lumina ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci ea s-a trezit uşoară şi senină.
Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai avusese vreodată …

Citește și:   Mica sirena, de Hans Christian Andersen

A se sublinia:
— Dragostea dintre fraţi.
— Bunătatea, frumuseţea, devotamentul Elizei care se jertfeşte pentru fraţi; uniţi, ei înving pe cei răi.
— Nici cea mai frumoasă ţară nu poate înlocui patria.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?