Heidi ( III ), de Johanna Spyri

0

Capitolul II – Unchiul Alm

Păşunea

Soarele vesel al dimineţii o trezi pe Heidi devreme. Câteva clipe clipi uimită dar imediat îşi aduse aminte de evenimentele din ajun. Cu un imens sentiment de libertate, sări în picioare şi se îmbrăcă repede. Apoi coborî scara, nerăbdătoare să vadă ce îi rezervă acea nouă zi pe care urma să o petreacă pe Muntele Alm.
Peter stătea în pragul casei, nu departe de turma sa.   
– Ce zici, ţi-ar plăcea să mergi pe păşune cu Generalul Caprelor? o întrebă Unchiul Alm.
Răspunsul lui Heidi fu un strigăt de bucurie.
O găleată mare cu apă era lângă uşă, iar Heidi alergă spre ea. Se spălă pe faţă până ce obrajii îi străluciră. Între timp, Unchiul Alm ţipă către Peter:
– Hei, Generalul Caprelor, adu-mi raniţa ta!
Peter îl ascultă. Pe faţa lui se putea citi uimirea care se transformă în încântare când văzu că bătrânul îi bagă în raniţă o felie mare de brânză, aproape de trei ori mai mare decât cea a lui.
– Uite şi o cană, spuse Unchiul Alm. La prânz, trebuie să îi dai o cană plină de lapte lui Heidi. Acum tu trebuie să ai grijă de ea, să nu uiţi acest lucru.

Cei doi copii poiniră la drum veseli, Heidi luând-o înainte plină de entuziasm. Vântul alungase toţi norii făcând loc unui cer senin de vară, iar soarele încălzea pantele munţilor, toate acoperite cu flori.

Niciodată în viaţa ei, Heidi nu mai văzuse sau visase vreodată nişte flori mai frumoase – primule roşii, genţiane albastre ca cerul şi trandafiri de munte, cu petalele lor ascuţite – toate făcându-i parcă şi cu ochiul.
– Haide, mai repede, spuse Peter. Mai avem destul de mult de mers. Şi adăugă timid: acolo sus, pe cel mai înalt vârf, stă un vultur mare care ţipă tot timpul.
Imediat Heidi alergă spre el. Caprele, de asemenea, se grăbiră spre păşune unde, dimineaţa, Peter se oprea întotdeauna ca să se odihnească.

Când au ajuns la păşune, Peter îşi desfăcu raniţa şi o aruncă într-o mică gaură. Apoi se întinse pe iarba caldă şi imediat adormi. Dar Heidi, cu privirea-i ascuţită si tăcută ca un şoricel, se aşeză si admiră în linişte frumuseţea peisajului. Trecu mult timp, timp în care Peter dormi iar caprele rumegară şi molfăiră printre tufişuri.

Când, deodată, un ţipăt ascuţit o sperie pe fetiţă. Pe deasupra capului, o pasăre uriaşă zbura în cercuri prin aer, scoţând nişte ţipete înfricoşătoare.
– Peter! Peter! Trezeşte-te! strigă speriată Heidi. E vulturul!
Băiatul sări în picioare, dar deja pasărea se ridicase din ce în ce mai sus spre cer. Pe când amândoi priveau ţintă în sus, vulturul dispăru în spatele munţilor.
– Unde s-a dus? întrebă uimită Heidi.
– Acasă… la cuibul lui.
– Este acolo sus? Serios? Oh, trebuie să fie minunat să trăieşti acolo sus pe piscuri! exclamă Heidi. Dar de ce ţipă aşa de tare?
– Pentru că – pentru că aşa trebuie, spuse Peter neconvingător şi se întoarse fluierând la oile sale.
Oile se adunară în jurul lui împingându-se cu coarnele.

In timp ce Heidi se juca acum cu ele, Peter pregăti prânzul. Întinse raniţa pe iarbă şi puse porţia mare de pâine şi brânză a lui Heidi într-o parte, iar propriul său prânz sărăcăcios în cealaltă. Apoi, urmând instrucţiunile, luă cana şi o mulse pe Micuţa Lebădă până ce cana se umplu.
 
Mâncară amândoi cu o poftă grozavă. Dar după câteva clipe Heidi rupse o bucată mare de pâine cu brânză şi i-o întinse lui Peter.
– Poţi să o mănânci şi pe asta dacă vrei, spuse. Eu am destul.
Peter o luă repede, nevenindu-i să creadă că cineva ar avea mâncare îndeajuns. Dădu din cap a mulţumire şi se repezi asupra ei.
– Peter, spuse Heidi, spune-mi cum le cheamă pe capre.
Imediat, băiatul le arătă, una câte una. Cea mai mare, cea care le împungea pe toate celelalte cu coarnele ei puternice, era Turk (Turcul). Nici o altă capră nu îndrăznea să o înfrunte în afară de ţap, graţiosul Thistlefînch (Scaiul) care o impresiona pe cea mai mare capră prin îndră-zeanala lui. Cea mică si albă era Snowhopper (Bulgăraşul). El behăi atât de jalnic încât Heidi alergă iute şi-l luă în braţe.
– Plânge pentru că mama lui a fost ieri luată din turmă şi dusă la piaţă, explică Peter.
– Oh, săracul Bulgăraş! spuse Heidi. Nu mai plânge. Dacă te mai supără ceva, să vii direct la mine.
Bulgăraşul păru că înţelege că plânsul lui fusese, în sfârşit înţeles de cineva, căci se cuibări în braţele lui Heidi.
– Cele mai drăguţe dintre toate sunt Micuţa Lebădă şi Pui de Urs, spuse Heidi.
– Asta cam asa este, recunoscu Peter. Asta pentru că… Hei! ţipă el deodată alarmat.

Citește și:   Nu încerca să mergi când ai aripi să zbori. O poveste despre cum să nu te simţi niciodată inferior

Ridicându-se în picioare, ţâşni înainte. Thistlefinch se apropiase prea tare de marginea prăpastiei. Peter se aruncă înainte şi prinse capra de un picior. Animalul, prostuţ, scoase un behăit speriat. Luptându-se să se elibereze din strânsoa-rea lui Peter, animalul îl trase şi pe el mai aproape de prăpastie.
– Heidi! Heidi! ţipă Peter.
Dar Heidi văzuse deja pericolul. Culegând repede o mână de iarbă, frumos mirositoare, o întinse către animalul ce se zbătea în strânsoare.
– Ei, haide, nu fi prostuţă, spuse ea. Nu înţelegi că, dacă vei cădea pe pietrele acelea, îţi poţi rupe un picior?
Thistlefinch încetă să se mai zbată si o urmă pe Heidi mirosind cu poftă iarba pe care fetita o ţinea în fata ei. Încet, încet, se îndepărtă de prăpastie. Dar Peter, foarte speriat, ar fi vrut să pedepsească pe animalul neascultător.

Când oile fură în siguranţă, înapoi în turmă, Peter ridică băţul asupra lui Thistlefinch.
– Nu, nu, Peter! strigă Heidi, agăţânduse cu toată puterea de el. Nu trebuie să îl baţi! Nu vezi cât este de speriat!
– Merită o bătaie bună pe care o va şi lua, mârâi Peter.
– Eu îţi spun că nu o să îl baţi! ţipă Heidi. N-am să te las.
Peter se holbă la ea uimit. Nu o văzuse niciodată până atunci atât de furioasă. Lăsă băţul jos. I se păru că ar putea face un târg.
– Ei bine, spuse, nu-i voi face nimic dacă îmi promiţi că îmi vei da puţină brânză şi pâine şi mâine.
– Poţi să o iei pe toată, ţipă Heidi. Dar nu trebuie să mai baţi caprele niciodată. Ai înţeles?
– Mie îmi sunt indiferente, spuse Peter dând din umeri şi îi dădu drumul lui Thistlefinch, care începu să ţopăie de bucurie.

Ziua se apropia de sfârşit, iar soarele începea să se cufunde după marginea de vest a muntelui înzăpezit. Heidi stătea pe iarbă, privind lumina aurie care aluneca peste pantele munţilor. Atunci, deodată, pe piscurile îndepărtate, lumina căpătă nişte nuanţe atât de frumoase încât copila aproape că ţipă de încântare.
– Peter! Munţii au luat foc! Priveşte Peter! A luat foc si cuibul vulturului si pietrele şi brazii.
– Este întotdeauna aşa, spuse calm Peter. Acesta nu este foc adevărat.
– Atunci ce este? strigă Heidi.
– Nu ştiu. Se transformă aşa, singur, spuse Peter.

Încet, încet, splendoarea dispăru şi umbrele gri ale apusului începură să pună stăpânire pe piscurile muntoase.
– Va fi şi mâine exact la fel, spuse Peter. Haide, este timpul să mergem acasă.
Mintea lui Heidi era atât de ocupată cu evenimentele din ziua aceea, că nu mai scoase nici un cuvinţel până ajunseră la căsuţă.

– Ei bine, spuse Unchiul Alm când Peter se îndepărtă cu turma sa, cum a fost?
Ochişorii negri ai lui Heidi străluciră.
– Oh, Bunicule! A fost atât de frumos. Trebuia să fi văzut cerul – totul roşiatic -şi zăpada de pe munţi era atât de roşie de parcă totul ar fi luat foc!
Unchiul Alm zâmbi si o trimise să se spele, în timp ce el mulgea caprele şi pregătea cina.
Puţin mai târziu, Heidi, proaspăt spălată, stătea cocoţată pe scăunelul ei, lângă bunic, cu o cană mare de lapte în faţă.
– Bunicule, întrebă ea, de ce ţipă atât de tare vulturul?
Faţa bătrânului se schimbă brusc şi nu răspunse imediat. Apoi, cu o strălucire ciudată în priviri, spuse:
– El râde de oamenii care îsi trăiesc vieţile mizerabile în oraşul aglomerat şi în satele pe deasupra cărora zboară – îngrămădiţi ca nişte oi, nenorocindu-se unul pe altul.
In timp ce vorbea, ridică vocea pâna într-atât, încât semăna cu strigătul unui vultur.
– Şi le spuse «Dacă vreunul dintre voi ar îndrăzni să iasă din turmă şi ar porni singur spre înălţimi, aşa ca mine, eu nu l-aş mai dispreţui!»
Heidi tresări si i se făcu teamă când auzi această izbucnire neaşteptată. Câtva timp stătură amândoi în linişte. Dar, la un moment dat, Heidi întrebă din nou:
– De unde venea tot focul acela, Bunicule?
– Ei bine, spuse Unchiul Alm, mai blând acum, lucrurile stau cam asa. Când soa-rele spune «noapte bună» munţilor, îi a-coperă cu cele mai frumoase culori astfel încât să nu îl uite până când el se va întoarce a doua zi dimineaţă.

Heidi fu încântată de această explicaţie. Şi pentru că sosi timpul să meargă la culcare, ea se urcă repede spre culcuşul ei, unde adormi imediat în fânul moale si frumos mirositor.

Capitolul IV – Casuta bunicii

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?