Heidi ( IX), de Johanna Spyri

0
Domnul Sesemann se întoarse în sfârşit acasă. Toată casa era într-o continuă agitaţie. El o salută
 mai întâi pe Clara, pentru că între tată şi fiică exista o strânsă legătură afectivă. Heidi se retrase timidă într-un colţ, dar după câteva clipe Domnul Sesemann o strigă. Întinzând mâna, spuse cu blândeţe:
– Deci aceasta este micuţa suedeză. Vino şi dă mâna cu mine, Heidi. Acum, spune-mi, cum v-aţi înţeles voi două? Nu v-ati certat?
– Oh, nu. Clara a fost întotdeauna bună cu mine, spuse Heidi.
– Iar Heidi nu se ceartă niciodată, spuse Clara.
– Ei, mă bucur să aud aşa ceva.

Domnul Sesemann se ridică privind încântat. Acum trebuie să mă lăsaţi să mănânc şi eu ceva. Iar după aceea, veţi vedea ce v-am adus. Apoi plecă în sufragerie unde Sebastian pregătise dejunul pentru el. Aici, Domnişoara Rottenmeier aştepta nerăbdătoare ocazia de a vorbi cu el.
– Domnule Sesemann, anunţă ea, am fost înşelaţi!
– Pot să întreb cum anume? întrebă Domnul Sesemann calm.
– Sunt sigură că această copilă nu este întreagă la minte!
– Nu este întreagă la minte! După un timp Domnul Sesemann spuse uimit: Trebuie să vorbesc cu fiica mea, spuse întrerupând conversaţia şi ieşi în grabă din sufragerie.

Le găsi pe cele două copile în bibliotecă. Aşezându-se lângă Clara, o rugă încet pe Heidi:
– Draga mea, vrei să te duci şi să îmi aduci un pahar cu apă?
Iar Heidi se repezi să îi îndeplinească rugămintea.
– Acum, Clara, iubita mea, spuse Domnul Sesemann luându-i mânuţa într-a lui, poţi să îmi spui ce motiv ar putea avea Domnişoara Rottenmeier pentru a considera că Heidi «nu este întreagă la minte»?
Clara putea bineînţeles să îi răspundă la această întrebare. Iar când îi povesti tatălui ei despre băiatul cu flaşneta, despre pisicuţele şi despre broasca ţestoasă care o speriaseră pe Domnişoara Rottenmeier atât de tare, el se lăsă pe spate râzând.
– Ei bine, tu vrei să o alungăm, draga mea? întrebă el.
– Oh, nu, tăticule! plânse Clara. Nu o alunga pe Heidi. De când a venit ea aici, totul a devenit atât de vesel.

În acea seară, Domnul Sesemann îi spuse Domnişoarei Rottenmeier că Heidi nu va fi alungată.
Domnul Sesemann trebuia să mai facă o călătorie de afaceri la Paris. Dar îi promise Clarei că bunica ei va veni curând la ea. De fapt, abia plecă Domnul Sesemann, că şi începură pregătirile pentru sosirea Doamnei Sesemann.
Seara târziu se auzi zgomotul unei trăsuri, iar Sebastian şi Tinette alergară la uşă. Domnişoara Rottenmeier îl urmă.

Citește și:   Heidi ( I ), de Johanna Spyri

Lui Heidi i se spusese că nu trebuie să coboare scările până când nu va fi  chemată. Ascultătoare, copila rămase liniştită într-un colţ al dormitorului ei. După câtva timp, capul lui Tinette apăru în cadrul uşii.
– Trebuie să te duci în bibliotecă, spuse servitoarea.
Heidi coborî cu zgomot scările. Când deschise uşa bibliotecii, auzi o voce tare prietenoasă strigând-o.
– Ah, aici erai! Vino şi lasă-mă să te privesc.
Heidi se îndreptă către scaunul Doamnei Sesemann.
– Tu trebuie să îmi spui Bunică, aşa cum îmi spune Clara, spuse bătrâna doamnă veselă. Poti să tii minte acest lucru?
– Bineînţeles, spuse Heidi şi adăugă sinceră, pentru că aşa v-am spus întotdeauna.
– Într-adevăr? Atunci este totul în regulă, şi Bunica râse din nou. Era atât de blândă si de veselă încât Heidi o îndrăgi pe loc.
– Şi acum spune-mi cum te cheamă, spuse ea, luând mâna lui Heidi într-a sa.
– Numele meu este Heidi, dar dacă mă veţi striga Adelheid, vă voi răspunde.
– Doamnă Sesemann, vă daţi seama că acest copil nu poate fi strigat după această poreclă ridicolă, spuse Domnişoara Rottenmeier.
– Dragă, Domnişoară Rottenmeier, dacă ea s-a învăţat să fie strigată după acest nume, Heidi, nu văd nici un motiv pentru care noi nu am striga-o la fel.
Doamna Sesemann era o femeie foarte ageră, într-adevăr. Ghicise imediat cum stăteau lucrurile în casa fiului său.

A doua zi, după prânz, când Clara se odihnea, Bunica se duse în camera Domnişoarei Rottenmeier si ciocăni la usă.
– Vrei să îi spui lui Heidi să vină în camera mea, te rog? o rugă Doamna Sesemann. Vreau să îi arăt o carte pe care am adus-o cu mine.
– Dar copila nu ştie nimic despre cărţi, suspină Domnişoara Rottenmeier. Nu a fost în stare nici măcar să înveţe Abecedarul.
– Acest lucru este cam ciudat, comentă Doamna Sesemann gânditoare. Nu arată ca fiind o fetiţă care nu poate învăţa.
Când, câteva minute mai târziu, Doamna Sesemann o întâmpină pe Heidi în salon, o invită să ia loc într-un scăunel de lângă ea. Apoi începu să îi arate pozele colorate ale unei cărţi.
Heidi privi extaziată. Bunica spuse:
– Acum spune-mi Heidi, cum merg lecţiile? Ai învăţat să citeşti?   
– Oh, nu, răspunse Heidi suspinând. Acest lucru este imposibil.
– De unde ti-a mai venit si ideea aceasta? întrebă Doamna Sesemann.
– Peter mi-a spus, şi el ştie, pentru că a încercat să înveţe.
– Ei bine, spuse Doamna Sesemann, nu ştiu cine este Peter, dar lasă-mă să îţi spun un singur lucru, Heidi. Nu trebuie să te laşi descurajată de nereuşitele celorlalţi. Când vei învăţa să citeşti, vei citi cartea aceasta şi vei vedea despre ce este vorba în ea. Acum haide să o vedem pe Clara. Ia şi cartea cu tine ca să îi arătăm şi ei pozele frumoase.

Citește și:   Cinci oua tari ( poveste chinezeasca )

Simpatia faţă de Doamna Sesemann mai alungă pentru un timp dorul de casă al fetiţei, dar nu îndepărtă în întregime acea povară. Înţelesese într-un sfârşit că Mătuşa Dete o înşelase. Nu i se mai permite să se întoarcă la Bunicul ei. Dimpotrivă, poate că va trebui să locuiască la Frankfort pentru mult, mult timp. Tristeţea din ochişorii ei nu îi trecu neobservată Doamnei Sesemann.
O săptămână mai târziu, când Bunica intră în bibliotecă, o văzu pe Heidi cum făcea progrese.
Cele două fetiţe stăteau una lângă alta. Heidi citea tare, mai rar, poate, dar clar şi corect.
In aceeaşi noapte, fetiţa găsi cartea cu poze, la cină, lângă farfuria cu mâncare.
Îşi ridică privirea surprinsă, iar Bunica dădu din cap veselă.
– Da, este a ta, aşa cum ţi-am promis, dragă mea.
Cartea minunată deveni comoara cea mai
de preţ a lui Heidi. În fiecare seară citea cu voce tare pentru Clara şi pentru Bunica.

Dar chiar dacă micuţa era încântată de noile evenimente, încă se mai putea citi tristeţea în ochişorii ei. Iar după ce Bunica se întoarse la ea acasă, Heidi nici nu mai putu să mănânce. În fiecare zi deve-nea din ce în ce mai palidă şi mai slabă. Noaptea plângea, cu capul în pernă, până când adormea.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?