Heidi ( VI ), de Johanna Spyri

0

O viata noua

În biblioteca familiei Sesemann, care avea o casă foarte mare în Frankfort, micuţa invalidă Clara,
aştepta în căruciorul ei cu rotile. Ochişorii ei albaştri fixau ceasul Bunicului. Orele treceau atât de greu, iar azi micuţa, care de obicei era foarte liniştită, era aproape agitată.
– Nu a sosit încă timpul, Domnişoară Rottenmeier? întrebă ea într-un sfârşit.
Doamnei căreia i se adresase era o persoană foarte impresionantă, care degaja un aer de demnitate glacială. De când murise mama Clarei, cu câţiva ani în urmă, Domnişoara Rottenmeier avea grijă de casa familiei Sesemann. Domnul Sesemann care nu prea trecea pe acasă, îi dăduse mână liberă în toate problemele casei, cu singura condiţie ca dorinţele micuţei să fie întotdeauna îndeplinite.
Poate că Domnişoara Rottenmeier nu auzise întrebarea Clarei. Pe când Clara mai repeta o dată, Dete sosi la uşă cu Heidi.

Dete sună, iar după scurt timp îi răspunse menajera, Tinette care părea să fie foarte prost dispusă.
– Ei bine, întrebă Tinette, ce s-a întâmplat?
– Aş dori să o văd pe Domnişoara Rottenmeier, spuse Dete.
Tinette se întoarse fără să spună un cuvânt şi le lăsă pe Dete şi Heidi afară. Dar se întoarse repede şi le îndrumă pe scări.

În cadrul uşii bibliotecii Dete se opri. Domnişoara Rottenmeier se ridică şi se îndreptă spre ele, uitându-se aspru la Heidi.
-Cum te numeşti? întrebă Domnişoara Rottenmeier.
– Heidi.
– Heidi? Ce fel de nume mai este si acesta? Cu siguranţă că acesta nu este un nume creştin.
– Nu ştiu ce altceva ar putea fi, spuse Heidi simplu.
– Acesta nu este un răspuns frumos, spuse Domnişoara Rottenmeier sever. Întorcându-se la Dete, o întrebă: copilul acesta este impertinent?
– Cu permisiunea Dumneavoastră voi vorbi eu în locul ei, spuse Dete repede, împingând-o uşor pe Heidi. Ea nu este impertinentă ci doar nu a înţeles. Este pentru prima dată când se află într-o casă aşa de frumoasă şi a cam uitat de purtările alese, dar ea este un copil bun şi ascultător. Numele ei este Adelheid.
– Ei aşa da, acesta este un nume potrivit, spuse Domnişoara Rottenmeier cu demnitate. Dar mi se pare că este destul de scundă pentru vârsta ei. Trebuie să înţelegi că Domnişoara Clara trebuie să aibă o prietenă care să fie apropiată ca vârstă şi să poată  învăţa cu ea. Domnişoara Clara are doisprezece ani. Câţi ani are fetiţa?
– Nu sunt sigură, răspunse Dete încet. Este mai mică decât am crezut, dar cred că are zece ani.
– Am opt ani, mătuşă Dete, spuse clar Heidi. Aşa mi-a spus Bunicul.
– Ce?! strigă Domnişoara Rottenmeier. Asta înseamnă că este cu patru ani mai mică! Dar ce ai gândit femeie? Dar spune-mi, câte cărţi ai citit Adelheid?
– Niciuna, spuse Heidi.
– Niciuna! Domnişoara Rottenmeier era şocată. Vrei să spui că nici nu ştii să citeşti?
– Nu, nu pot să citesc şi nici Peter nu poate.
– Doamne, Dumnezeule! Nu ştii să citeşti? Atunci ce ai învăţat?
– Nimic, spuse cu sinceritate Heidi. Urmă o pauză. Apoi, Domnişoara Rottenmeier se întoarse spre Dete cu o privire de gheaţă.
– Domnişoară, spuse, nu aşa ne-am înţeles. Cum ai îndrăznit să faci asa ceva?
Dete, însă, nu era aşa de uşor de speriat.
– M-am gândit că această copilă o să vă placă, spuse încet. Poate că este mai tânără decât vă aşteptaţi, dar copiii mai mari sunt deseori foarte neascultători. Acum trebuie să mă grăbesc, pentru că mă aşteaptă stăpâna. Dacă îmi daţi voie, voi mai reveni ca să văd cum se descurcă fetiţa.
Spunând acestea se întoarse şi plecă repede din cameră. După câteva clipe, menajera se grăbi după ea.

În tot acest timp, Clara nu spuse nimic, dar din scaunul ei cu rotile se uita în linişte la Heidi. De îndată ce Domnişoara Rottenmeier părăsi camera, îi făcu semn lui Heidi să vină la ea.
– Cum îţi place mai mult să fii strigată, întrebă ea, Heidi sau Adelheid?
– Numele meu este Heidi şi nimic mai mult, fu răspunsul lui Heidi.
– Atunci şi eu te voi striga la fel, spuse micuţa invalidă. Îmi place foarte mult numele tău. Ai avut întotdeauna părul aşa de scurt si de cârlionţat?
– Da, cred că da, spuse Heidi.
– Te bucuri că ai venit la Frankfort?
– Nu, dar mă duc înapoi acasă mâine şi îi voi duce Bunicii nişte pâiniţe delicioase.
– Eşti un copil tare ciudat, spuse Clara, mai ciudat decât un om mare. Nu ştiai că ai fost adusă aici ca să locuieşti cu mine? Ne vom face lecţiile împreună. Mă bucur că nu stii să citeşti, va fi un lucru nou pentru mine. Vezi tu, învăţătorul meu, domnul Candidate, vine în fiecare dimineaţă la ora zece şi uneori mi se pare că dimineaţa nu se mai termină niciodată. Dar acum nu va mai fi aşa de plictisitor.
Heidi dădu din cap neîncrezătoare.
– Dar Heidi, trebuie să înveţi să citeşti, spuse Clara serioasă.

Citește și:   Heidi ( III ), de Johanna Spyri

În acel moment,Domnişoara Rottenmeier se întoarse foarte prost dispusă pentru că nu reuşise să o prindă pe Dete. Se duse în sufragerie şi îi ordonă lui Sebastian să servească cina imediat.
Masa de seară plictisitoare începu, dar Heidi făcuse deja o descoperire foarte interesantă. Pe şerveţelul alb de lângă farfuria ei se afla un rulou alb şi pufos. Apoi arătă către rulou şi întrebă cu voce joasă:
– Pot să îl iau?
Sebastian, ascunzându-şi un surâs, aruncă o privire rapidă către Domnişoara Rottenmeier, apoi dădu din cap aprobator. Imediat Heidi luă ruloul şi îl puse în buzunar. Servitorul continuă la fel de serios ca şi până atunci să-i servească lui Heidi peşte. Micuţa se uită la el întrebător.
– Chiar trebuie să mănânc asta? întrebă ea. Sebastian dădu din cap.
– Atunci dă-mi-o mie, spuse încet.
Sebastian surâse din nou şi tava începu să îi tremure.
– Poţi să laşi tava pe masă, ordonă Domnişoara Rottenmeier, uitându-se fix la el. Te voi chema când voi avea nevoie de tine.

Servitorul părăsi în grabă camera iar Domnişoara Rottenmeier se întoarse spre Heidi cu o faţă de gheaţă.
– Văd că există anumite lucruri, Adelheid, spuse ea, care trebuie puse la punct imediat.
Apoi începu să îi explice toate regulile din casă.
– Vei vorbi cu Sebastian numai atunci când este absolută nevoie, spuse ea. Când mi te adresezi, îmi vei spune întotdeauna «Domnişoara Rottenmeier»!
– Iar pe mine mă vei striga Clara, bineînţeles, spuse micuţa invalidă.

Domnişoara Rottenmeier luă o bucăţică de pâine proaspătă şi începu din nou un al doilea capitol de reguli ale casei. Existau reguli pentru toate, se pare – pentru mersul la culcare, pentru sculatul de dimineaţa, pentru ieşitul afară, pentru întoarcerea acasă, pentru deschisul uşilor şi pentru închisul ferestrelor.

Dar pentru Heidi, sunetul vocii Domnişoarei Rottenmeier dispăruse de mult.
Ochişorii ei se închiseră, căpuşorul ei cârlionţat căzu. Şi, într-un sfârşit, rezemându-se de spătarul drept al scaunului adormi în pace.
– Iar acum Adelheid, Domnişoara Rottenmeier spuse încheind discuţia, am încredere în tine că ai înţeles ce am spus şi că vei ţine minte tot.
Dar nu căpătă nici o replică.
– A adormit de mult, remarcă Clara. Ochii îi străluceau. Nu mai fusese de mult o cină asa de deosebită în casa Sesemann.
Obrajii Domnişoarei Rottenmeier se înroşiră de furie.
– Aşa ceva este de neiertat! exclamă ea. Cine a putut să crească un astfel de copil!
Dar Heidi, epuizată după călătoria lungă pe care o făcuse, încă mai dormea liniştită şi a trebuit să fie dusă în braţe până la pat.

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?