Cocoşul de munte şi vulpea, de Lev Tolstoi

0

Un cocoş de munte şedea în copac. Vulpea veni sub copac şi îi spuse:
– Bun găsit, cocoşel frumuşel şi prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am şi luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.
– Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoşul de munte.
Vulpea se prefăcu că nu aude şi spuse:
– Zis-ai ceva? Că n-aud nimic! Ai face bine, co­coşel frumuşel şi prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli şi să schimbăm o vorbă-două împreună, că aşa nu te prea aud din copacul acela.

Cocoşul de munte răspunse:
– Frică mi-i să cobor în iarbă. Pentru noi, păsă­rile, e cu primejdie să umblăm pe pămînt.
– Nu cumva ţi-i frică de mine? întrebă vulpea.
Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspun­se cocoşul de munte. Sunt tot felul de fiare.
Să nu-ţi mai fie frică, cocoşel frumuşel şi prie­ten al meu, că, uite, a apărut de curînd o nouă lege, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâşia între ele.
– Asta e bine, spuse cocoşul de munte, că uite, văd nişte câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpăşiţa, dar dacă-i aşa cum spui, n-ai de ce te teme.

Citește și:
Prepeliţa şli puii ei, de Lev Tolstoi

Auzind de câini, vulpea ciuli urechile şi se pregăti de fugă.
– Pai de ce fugi? o întrebă cocoşul de munte, doar a apărut legea cea nouă, câinii n-or să se atingă de tine.
– Mai ştii?! Poate n-au auzit încă de această lege! Şi o tuli de îndată.


Lasă un comentariu