Veverițele Mașa, Dașa și Sașa

0

Veverițele Mașa, Dașa și Sașa trăiau odinioară în Marile Păduri, împărțind o locuință într-un copac bătrân și trainic. În fiecare toamnă, cozile lor deveneau mai stufoase și blănițele lor tot mai stufoase: atunci știau ca a sosit momentul să pornească țopăind prin Marile Păduri, în căutare de alune pe care să le mănânce în timpul iernii celei grele. Cum nu era destul loc în căsuța lor ca să încapă toate proviziile pe care le adunau, ascundeau mare parte din alune într-o scorbură de copac de pe cealaltă parte a pajiștii. Scorbura părea pustie și nelocuită, așa că era un depozit excelent pentru proviziile adunate.

Într-o zi friguroasă de iarnă, Veverițele Mașa, Dașa și Sașa se treziră flămânde, cu lumina soarelui palidă ca o lămâie, pătrunzând în cămăruța lor. Se dezmeticiră bine, căscară și se strecurară din căminul lor cald în frigul necruțător al dimineții.

”Mi-e atât de foame, încât aș fi în stare să mănânc un copac întreg, plin de alune”, spuse Mașa, plescănind demonstrativ.

”Mie imi e atât de foame încât aș mânca un cal”, spuse și Dașa, țopăind de ici colo.

”Nu vorbii prostii: veverițele nu ar mânca niciodată un cal, doar suntem vegetariene”, spuse imediat Sașa. ”Și mai ales, nu vom mânca nimic dacă tot stăm aici, gândindu-ne la ce am putea mânca.”, continuă ea. ”Hai să ne mișcăm!”

Acestea fiind spuse, Mașa, Dașa și Sașa porniră de-a lungul pajiștii înzăpezite înspre copacul lor cu hrană. Ajungând ele cam la jumatatea drumului, se opriră îngrozite de o priveliște teribilă: niciodată nu le mai fusese dat să vadă așa ceva – atât de uriaș, de groaznic, de amenințător… Își dădură seama că drumul le era blocat de cel mai mare perete de zăpadă pe care l-au văzut vreodată: părea ca ajunge până în cer, fără început și cu siguranță fără de capăt. Problema cea mai mare era, firește, că partea cealaltă a zidului le părea de neatins.

Și ce credeți că au făcut ele atunci? Ce vă trece prin minte că ar fi putut face ele?O să vă dau un indiciu: au avut fiecare o reacție diferită si, prin urmare, fiecare a făcut altceva.

Mașa era deja furioasă. Se gândea: ”Nu suport să văd zidul ăsta de zăpadă în fața ochilor! Nu ar trebui să se afle aici, nici n-a fost aici înainte. Nu suport să nu obțin ceea ce doresc. TREBUIE să ajung la alunele acelea” Le merit și ar trebui să le am. Orcine a pus zidul ăsta aici, în calea mea ar trebui să fie distrus. La ce se va mai ajunge aici pe pajiștea noastră dacă fiecare face după cum îl taie capul? Nu e drept ca zidul ăsta să fi apărut aici!”

În timp ce Mașa gândea astfel, se tot învârtea în cerc, până ce ameții, apoi începu să lovească peretele cu lăbuțele și cu capul provocându-și ditamai durerea de cap.

Dașa se deprimă, gândind: ”Este groaznic și oribil că peretele ăsta a apărut aici. E cea mai groaznică treabă care mi s-ar fi putut întâmpla. Nu o să mai ajung niciodată la alunele acelea. Adică… Ce spun eu, probabil ca nu voi mai ajunge vreodată să mănânc. Peretele va rămâne aici pentru todeauna, eu voi muri de foame și totul este din vina mea,. Ce prostie din partea mea să ascund alunele de partea cealaltă a pajiștii! Ar fi trebuit să îmi dau seama că așa ceva o să se întâmple!”

Citește și:   Puiul de caprioara, de Virgil Carianopol

Dașa era așa de supărată pe ea însăși încât se așeză în zăpadă în fața peretelui, plângând și smiorcăindu-se: ”Nu-s bună de nimic! Chiar că nu-s bună de nimic!”

Sașa începu să își spună: ”Hmmm. Un perete, cât de ciudat! Mi-ar plăcea să nu fie aici, pentru că îmi e foame și aș vrea să mănânc niște alune, dar la urma urmei e deja aici și nu văd de ce nu ar trebui să fie aici doar pentru că mie nu îmi place. E un ghinion și nu-mi convine să am peretele ăsta între mine și alune, dar bosumflându-mă din cauza asta nu îl voi face să dispară și cred ca treburile ar putea sta și mai prost, de fapt.”

Astfel, Sașa decise să accepte că există peretele mai degrabă decât să se încăpățâneze în dorința ei ca acesta să dispară, cum făcuse Mașa sau să facă din prezența lui o catastrofă, după cum reacționase Dașa. Ca urmare, ea nici nu s-a ales cu o durere de cap ca Mașa, de la lovitura dată în zid, nici cu degerături ca Dașa, din cauza șezutului în zăpadă. Era singura în stare să se gândească la ceea ce ar fi de făcut în situația dată. Cîte soluții ai putea să găsești pentru problema dată?

  1. Să aștepți până ce soarele va topi zăpada.
  2. Să sapi o groapă pe sub perete.
  3. Să sapi o gaură prin perete.
  4. Sa te cațeri de cealaltă parte a peretelui.
  5. Să încerci să ocolești peretele.
  6. Să cauți alune altundeva.
  7. Să te întorci acasă să verifici dacă nu au mai rămas ceva resturi de mâncare pe acolo.
  8. Să te muți în regiuni mai însorite, fără zăpadă.
  9. Să faci un foc pentru a topi peretele de zăpadă.
  10. Să începi să mănanci zăpadă.
  11. Să adormi la loc, ca să vezi dacă totul nu e doar un vis.
  12. Să chemi alte veverițe să te ajute să sapi o gaură în perete.

Atunci Sașa le vorbi Mașei și Dașei: ”Continuând în felul acesta, nu faceți decât să înrăutățiți situația! Nu vedeți că furia sau supărarea vă împiedică să găsiți o soluție la problemă?! Terminați și ajutați-mă la săpat!”

Așadar, Mașa nu a mai lovit peretele și Dașa s-a oprit din plâns și cu toate au început să sape în zidul de zăpadă. În timp ce săpau, chițcăiau un cântec de lucru al veverițelor și aproape începea să le facă plăcere munca aceasta. Mașa uită de furia ei, Dașa uită de supărare și Sașa rămase cu mintea trează și gata pentru a găsi soluția cea mai potrivită. Nu peste mult timp erau deja de partea cealaltă a peretelui, îmbulzindu-se spre copacul unde ascunseseră alunele.

”Poate că totuși nu vom muri de foame astăzi”, spuse Dașa.

”Da, dar sper să învățați o lecție din întâmplarea asta”,  zise la rândul ei Sașa.

”Pentru veverițe furioase sau care se supără, nici alune nu se scutură! Așa că dacă vreți de mâncare, stați calme și fiți raționale!”

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?