Ciuboțelele ogarului (III) de Călin Gruia

0

– Ogarul înceou să râdă pe sub mustăți. Moș Martin își ieșea din fire.

-Mie să nu-mi umblați cu de-astea!

-Plătiți că altfel am eu ac de cojocul vostru.

-El m-a poftit la han, el m-a poftit și la masă, spuse chicotind Ogarul. El să plătească…

-Nu-i adevărat, Moș Martine. Nu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna și dacă plătesc, rămân desculț…

-Ei, că doar n-oi încălța eu toți desculții din lume! Că a mâncat și a băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i… Acum îmi dau seama ce fel de mușterii îmi sunteți! V-ați sfătuit să-mi faceți pagubă…Și Moș Martin apucă un ciomag, pe care-l ținea pitit după ușă pentru asemenea călători și îl ridică spre Ogar.
Ogarul îl aată pe Iepure. Iepurele văzând ciomagul începu să tremure de frică. Și, de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluța în care avea legați cei doi galbeni și plăti ursului.
Ogarul își șterse mustățile, se culcă și adormi fără grijă.
Moș Martin, văzând că nu mai vine nimeni la han, se duse și el în odaia lui să se întindă puțin pe o lăviță. Numai iepurele nu se culcă. Cum putea să doarmă? Rămase fără bani…și de afară vântul se auzea mai fioros și ploaia bătea în ferestre. De necaz iepurele începu să plângă pe înfundate. Cum de se lăsase păcălit de Ogar? Ofta și se gândea că în curând va veni iarna…Vor da viscole și zăpezi mari… Va fi mult mai frig și el va umbla zgribulit și desculț…
Ogarul sforăia într-o odaie, Moș Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul.
Și a stat Iepurele, a stat până la miezul nopții. Și s-a tot gândit și răzgândit, ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum a desfăcut băsmăluța și-i dăduse lui Moș Martin galbenii… Cum ursul stătuse pe gânduri, uitându-se când la ciuboțelele Ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună ceva. Ce anume? Deodată în mintea Iepurelui se făcu lumină. Ieși, șterse lacrimile și intră în odaia Ogarului.
Ciuboțele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri… încălță ciuboțele Ogarului și încet, ieși din han și ține-o băiete, tot într-o fugă. „Dacă le-am plătit eu,  sunt ale mele, doi galbeni, fac, doi galbeni mi-a mâncat Ogarul”, se gândea Iepurele, afundându-se tot mai mult și mai mult în pădure și în noapte. Spre ziuă se trezi Ogarul și voi să se încalțe, dar ia ciuboțele de unde nu-s! Moș Martin ivindu-se în prag, dădu râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-și caute încălțările.
Se cunoșteau bine urmele de noroi și începu Ogarul a fugi și a fugi pe urmele Iepurelui. La început îi venea greu, el era gras, de-abia se mișca, da-ncetul cu încetul prinse a se subția la alergătură. Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ține-te după el! Au fugit, au fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt în zare. Ogarul gâfâia și se subția. Iepurele tot mai sprinten se făcea.
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara și fuga lor nu mai contenea.
Se zice că  pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci cum vede ogarul un iepure, cum se ia după el, cu gândul să-l prindă și să-l descalțe.

A se sublinia:
-Ogarul e nedrept și-l înșeală pe iepure;
– Iepurele, necăjit de întâmplare, își face singur dreptate.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?