Nuielușa de alun (II) de Călin Gruia

0

Spriteoara începu să strige. „îţi scot eu viespea“ !
— Unde eşti? strigă omul.
— Aici pe stâncă, stai locului că vin imediat! …
Sprinteoara se apropie de uriaş, dar abia-i putu ajunge până la glezne. Şi ca să ajungă la ochi trebui să se urce pe o stâncă înaltă. Uriaşul se domoli şi fata îi scoase viespea.
— Mulţumesc fată bună, spuse uriaşul. Mi-ai scăpat vederea. Cc-ţi pot dărui oare? Eu sunt meşterul Faur.
Fata îi povesteşte întîmplarea cu fratele ei. Omul işi luă de jos ghioaga, deschise poarta muntelui şi intrară în el.
— Sabia mea, zise uriaşul, nu ţi-o pot da, că n-ai s-o poţi duce. Are mai bine de o sută de ocale, dar iată rup din ea o bucăţică şi-ţi fac din ea o săbiuţă care are tot atâta putere, dacă eşti îndrăzneaţă şi hotărâtă în luptă. Şi uriaşul rupse o aşchie din sabie, o trecu de câteva ori printre degete ca pe o bucată de ceară şi făcu o săbiuţă. Apoi luă o altă bucată de fier, o amestecă în pumni ca pe un aluat moale şi-i făcu Sprinteoarei şapte perechi de opinci fiecare mai mare decât cea dinaintea ei. Şi rupând din ghioaga lui de fier o bucată, ii făcu pe dată un ciocănel.
— Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide şi te va lăsa să pătrunzi înăuntru. Sprinteoara, mulţumi uriaşului, îşi puse săbiuţa la şold, vârî ciocănelul în sân, luă şase perechi de opinci în spinare, pe celelalte le încălţă si o porni la drum. Şi merse, şi merse multă vreme până ce simţi că o dor picioarele şi că o strâng opincile. Le descălţă, erau roase în tălpi. Încălţă altă pereche. Simţi o nouă putere în trup şi porni. După un timp iar începură să o strângă opincile. Le descălţă şi pe astea şi luă altele mai mari. Cu cât mergea, cu atât Sprinteoara simţea cum creşte şi în trup şi în putere. Şi aşa schimbă ca în cale cele şase perechi de opinci. Cînd încălţă a şaptea pereche începu să meargă atât de repede încât mai-mai să nu-şi dea seama pe unde trece.
Şi poate Sprinteoara nu ar fi ştiut că a ajuns la poalele muntelui de cremene de nu-i ieşea în cale lupoaica cea cu dinţii din oţel, care când lătra şi-şi clănţănea dinţii de oţel îi săreau scântei din gură. Nimeni nu se putea apropia de munte. Şi a stat Sprinteoara trei nopţi în copac, dar degeaba. Chibzui ea şi până la urmă îşi aduse aminte de pana pasării de argint. O scoase din sân şi o puse în palma. Pasărea de argint veni pe dată.
— Lupoaica nu se poate dobori, Sprintcoaro, spuse pasărea, decât atunci când i s-or topi dinţii. Lasă-mă pe mine!
Bătu din aripi şi într-o clipă veniră atâtea păsări, încât nu mai încăpeau in copaci. Erau mii şi mii de păsări. Pasărea de argint mai bătu odată din aripi, păsările zburară şi nu după mult timp se întoarseră fiecare cu câte o ramură uscată în cioc. Şi cât ai clipi dădură ramurile jos în jurul lupoaicei, de se făcu un ocol de crăci uscate mare şi înalt ca un zid. Apoi alte păsări veniră cu tăciuni aprinşi în cioc. Lăsară tăciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinseră de jur împrejur căci toate păsările făceau vânt cu aripile ca să se înteţească focul şi, pe dată lupoaica a fost înconjurată de flăcări mari ce se aruncau asupra ei, ca nişte limbi de balaur. De căldură, dinţii începură să i se topească. Blana îi luă foc şi în curând nu mai era în locul acela decât un maldăr de cenuşă. Sprinteoara se apropie de muntele de cremene neagră şi-l atinse cu ciocănelul de fier. În munte se deschise o poartă. Sprinteoara intră. Poarta se închise în urma ei şi fata prinse a se urca pe scări minunate de marmură albăstruie. Şi erau fel de fel de cărări care duceau în multe părţi. Unele din piatră verzuie, altele galbene, altele ca para focului. Uşile i se deschideau singure în cale şi trecea prin cămări pline cu mărgăritare, cu diamante, cu pietre scumpe de toate culorile, ce străluceau de-ţi luau vederea, nu alta. Şi poate ar fi rătăcit mult şi bine în pîntecele muntelui, dacă nu-i ieşea în cale un băiat negru la faţă, ce urca dintr-o vale cu un sac în spate.

Va urma…


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?