Nuielușa de alun (III) de Călin Gruia

0

— Pe cine cauţi aici şi cine eşti ? întrebă băiatul, deşertând sacul cu mărgăritare într-o grămadă de nestemate.
— Pe fratele meu, Mugurel.
— Te dur până la el.
Coborâră adânc sub pământ. Acolo, Sprinteoara văzu o mulţime de băietani care scormoneau şi căutau pietre scumpe. Unii din ei erau bălai la faţă, cu ochii albaştri, alţii aveau faţa neagră, alţii obrajii galbeni şi ochii mici, alţii erau arămii. Unii erau mai mici de stat, alţii mai înalţi. Pe Mugurel abia îl cunoscu. Crescuse dar era slab şi gălbejit, ca şi ceilalţi.
— Haideţi repede cu mine, spuse Sprinteoara. Băieţii lăsară sacii din mâini şi porniră după ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocănelul dat de uriaş. Muntele se deschise şi cu toţii ieşiră la lumină. Dar nu apucară să facă decât câţiva paşi, că văile prinseră a clocoti şi a vui. Cu o falcă-n cer şi cu una în pământ se arătă zgripţuroaica.
— Staţi! Că nu-mi scăpaţi niciunul! Niciunul! Sprinteoara se opri speriată. Privi la băieţi. Şi, deodată, îşi aduse aminte de cuvintele lui Faur: „Sabia este mică, dar de vei fi îndrăzneaţă, va fi la fel ca una mare“. Sprinteoara ieşi înaintea Babei Cloanţa, cu îndrăzneală şi scoase săbiuţa. O învîrti de câteva ori înaintea babei, şi baba simţind puterea sabiei, se dădu înapoi şi începu să sufle de stârni un vânt aşa de mare, încât mi-i umflă pe toţi în sus şi-i zvârli într-un loc pustiu pe vârful altui munte.
— Aici să pieriţi de foame şi sete!
Pe vârful acelui munte nu era pic de verdeaţă, nici strop de apă, iar peretele muntelui era drept şi lucios ca sticla, încât nu era nici chip de coborât. Au stat ei acolo cât au stat şi iată că începu să le fie foame şi să-i chinuie setea. Au umblat ei cât au umblat, dar n-au găsit decât copaci putrezi de uscaţi. Văzând copacii, Sprinteoara se înveseli:
— Suntem scăpaţi şi de aici băieţi, nu aveţi teamă. Şi atingându-i cu nuieluşa de alun, au înflorit copacii. Copacii începură pe dată a înmuguri, a da frunze şi a lega apoi rod. Mâncară poamele copacilor şi le trecu foamea şi setea.
— Să coborâm, spuse Sprinteoara. Scoateţi-vă cu toţii cămăşile, rupeţi-le în fâşii şi legaţi fâşiile unele de altele, ca să facem o funie lungă până la pământ.
— N-are să ţină funia, are să se rupă — spuse Mugurel — cămăşile sunt putrede. Dar Sprinteoara spuse:
— Dacă am coborî noi cu funia n-ar ţine, dar pentru ce-mi trebuie mie va fi bună.
Şi legară zdreanţă de zdreanţă, până făcură o funie care ajungea la pământ.
Sprinteoara îşi scoase opincile de fier şi le dădu unui băietan.
— Încălţă-le numai şi într-o clipă vei putea ajunge jos. Ia cu tine capătul funiei şi când vei ajunge, să legi de el opincile. Aşa pe rând coborâră toţi. Sprinteoara rămase cea din urmă. Dar când trăgea de jos opincile cu funia să le încalţe, funia se rupse şi opincile căzură într-o prăpastie adâncă. Şi deodată, o prinse un somn de i se lipeau genele. Mă rog, Baba Cloanţa, ştiind că nu se poate apropia de fată din pricina săbiuţei, se gândise să o adoarmă mai întâi şi pentru asta trimisese un corb cu o buruiană în plisc. Buruiana căzu lângă fată şi o adormi. Veselă, baba începu să urce muntele. Dar în clipa aceea, trecând pe acolo pasărea de argint, zbură şi luă de lângă Sprinteoara buruiana somnului. Cînd se trezi fata, se pomeni faţă-n faţă cu Baba Cloanţa. Sprinteoara sări în picioare şi scoase săbiuţa. începu lupta. Zgripţuroaica se prefăcea dând în cucuvaie când în şarpe şi încerca mereu, ba zburând pe deasupra, ba târându-se pe dedesubt să-i ia sabia. Abia într-un târziu îi veni Sprinteoarei bine şi îi reteză capul. Din trupul babei ieşi un fum negru ce se risipi în vânt. Pe dată muntele intră în pământ. Sprinteoara făcu un pas şi se găsi lângă Mugurel. Veseli că scăpaseră de zgripţuroaică, porniră spre casă. Mama lor îşi pierduse nădejdea de a-i mai vedea. Ochii i se întunecaseră de atâta plâns, apoi trecuseră mulţi ani de cînd plecaseră.
— Noi suntem mamă, ne-am întors, am răpus-o pe Baba Cloanţa, strigară copiii.
— Vă aud, dragii mamei, vă simt, dar nu vă văd. Atunci Mugurel a scos un mărgăritar, pe care îl găsiseră în munte şi pe care-l ţinuse ascuns într-o basma. Şi prinzând mărgăritarul a străluci, mama pe dată îşi recăpătă vederea şi zise:
— Cât de mari aţi crescut, dragii mei! Şi a fost mare bucurie în ziua aceea în bordeiul din marginea pădurii. Iar acel mărgăritar a strălucit şi străluceşte încă. Cine vrea poate să se ducă să-l vadă. Eu l-am văzut şi de acolo am adus povestea.

Citește și:   Prea multa vorba pentru nimic

A se sublinia:
— Sprinteoara şi Mugurel sunt neascultători şi neprevăzători şi se rătăcesc prin pădure;
Sprinteoara trece prin multe înfruntări cu forţele răului: Baba Cloanţa, lupoaica cu dinţii de oţel şi ochi neadormiţi, un vierme, un şarpe, o viespe şi buruiana somnului;
— Sprinteoara îşi iubeşte fratele, e vitează, curajoasă, perseverentă şi bună la suflet, săritoare, generoasă;
— Ei îi vin în ajutor forţele binelui care întorc cu recunoştinţă ajutorul primit de la Sprinteoara: alunul, pasărea de argint, uriaşul;
— Victoria binelui asupra răului, puterea dragostei frăţeşti şi foloasele ajutorului dat de prieteni la vreme de cumpănă.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?