Floarea Bucuriei

1

A fost odată, şi încă mai poate fi, o floare neasemuit de frumoasă.
Numele ei era “Floarea Bucuriei” şi se găsea pretutindeni…
Oamenii, pe vremea aceea, ştiau că nu există un loc mai bun decât propriul lor suflet pentru a o creşte… Iar cine încerca s-o smulgă din rădăcini rămânea cu sufletul aşa de gol şi de trist, încât imediat se apuca să ceară de la unul sau de la altul o sămânţă, cât de mică.

Într-o zi, în sufletul unei fetiţe care îşi uda floarea cu câteva lacrimi atât de limpezi, că vedeai prin ele până departe, se strecură viermişorul unui gând tare nefericit: “Da’ de ce să mă mai îngrijesc eu de planta asta, că oricum creşte singură şi se deschide doar când vrea ea…” Aşa că încetă să o mai bage în seamă…
Nu-i mai spunea nici poveştile care ştia că îi plăceau la nebunie, nu o mai lăsa să se bucure de razele soarelui şi nici de minunile naturii, în mijlocul cărora Floarea Bucuriei se simţea ca la ea acasă…

Ba, în ultima vreme, nu o mai ducea nici la şcoală, unde abia apucase să se împrietenească, mai timidă, cu primele litere din abecedar…
Cât visa floarea aceasta să se poată prinde în hora lor, să dea mâna cu fiecare, să zburde pe pajiştea cuvintelor…
De multe ori se gândea la cifrele care se adunau, ori se scădeau singure, şi tare ar fi vrut să împartă cu ele puţina emoţie care o mai ţinea în viaţă…
Noroc cu acurelele ce-o înviorau şi îi dăruiau un gram de speranţă…
“Nu voi muri” îşi spunea Floarea Bucuriei, atunci când fetiţa noastră se apuca de pictat…
“Ce bine că nu voi muri! Şi totuşi, ce păcat că nu voi ajunge să fiu niciodată floarea pe care ar merita-o această micuţă făptură…“

Când o auzea, viermişorul se enerva cumplit…
Era tare gelos pe cea care se hrănea cu atât de puţin şi care, din când în când îşi aduna toate forţele pentru a da în sufletul fetiţei adevărate recitaluri de muzică şi de poezie…
– O să te distrug, spunea cu glas tot mai puternic… Nu vei mai fi decât o sărmană floare ofilită… Iar eu mă voi hrăni cu poftă din nefericirea ta…
Numai că tot vorbind astfel, fetiţa începu să-l audă.
Şi nu-i plăceau deloc ameninţările lui.

Citește și:   Care este cea mai mare faptă bună?

De dragul florii sale, ce trebuia să se întremeze, începu să se îngrijească de grădina sufletului…
Iar floarea, bineînţeles, de dragul ei, îi dăruia bucuria pe care nu o putea lua de niciunde din altă parte…
Nu mai puteau trăi una fără cealaltă…
În plus, ajunseseră să descopere împreună atâtea şi atâtea bucurii ascunse în faptele bune şi în toate îndatoririle de fiecare zi, încât, într-o zi, când ajunse să se simtă foarte sigură pe ea şi pe minunea din sufletul său, fetiţa îi zise viermişorului din gând, nedorind să-l întristeze şi mai tare:

– Of, eşti un viermişor tare lunguieţ şi nătăfleţ!

 

Un comentariu

  1. CHIRIPUCI RAMONA FLORNETINA pe
    IMI PARE BINE CA NU A MURIT FLOAREA ACEIAIA FARA APA DAR FETITEI IERA MILA DE FLOARE SI DE VIEMISORUL RAU.
     (0)
     (0)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?