Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de la zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc galben, o să-i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i crească.
– Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată pălăria?
– Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva!
– Cine să ţi-o fure? Vezi pe cineva hoţ?
– Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi!
– Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
– Dar tu… ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
– Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.
Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…
Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
– Poftim! Dă-mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.
A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca… nu mai exista.
Iar pălăria…
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea jos în nici un fel de pe cap.
1 comentariu