Printul frunzelor

0
A fost odată un copac tânăr şi foarte foarte nepriceput. Dintre toţi copacii, numai el se usca primăvara şi toamna înmugurea, ca iarna să dea câte o floare şi, cu puţin noroc şi un fruct.
Aşa era el, un copăcel cam rebel, căruia, nu se ştie de ce, ursitoarele îi preziseseră la naştere o soartă fericită.Într-o zi, pe când îşi admira singura frunzuliţă rămasă pe un ram, auzi glasul vântului:

– Ştii unde greşeşti tu, pomişorule?

– Eu nu greşesc nicăieri, răspunse pomişorul, plin de îngâmfarea vârstei sale crude.

– Asta voiam să-ţi spun şi eu, că tu nu greşeşti nicăieri, zâmbi vântul şi îi luă comoara de care era atât de mândru.

Supărat din cale afară, copăcelul se puse pe plâns, la lumina unei stele miloase din cer:

– Hai, nu te mai văita… Ai pierdut o frunză între atâta altele de care nu te-ai îngrijit niciodată…

– Şi ce puteam să fac? Vântul îmi doreşte răul mereu.

– Nu e adevărat, el doar îţi pune iubirea la încercare. Dacă ai fi hrănit-o cu seva ta, ea nu s-ar fi lăsat smulsă atât de uşor… Altădată să fii mai atent…

Citește și:   O lume frumoasă, de Elia David

– Mulţumesc, steluţo, zise atunci copăcelul, fericit până la rădăcină.

A doua zi, o nouă frunză, de toată frumuseţea, răsări pe creanga pe care steluţa îşi descâlci câteva fire de lumină din părul întunecat.
Şi încă una, pe altă creangă… Dar pe care copăcelul o ignoră, ca şi cum n-ar fi fost a lui.

– Ştii unde greşeşti, tu, pomişorule? veni din nou vântul să-i încerce iubirea.

– Eu nu greşesc nicăieri, de data asta toată seva mea i-am dat-o ei şi nu mi-o poţi lua, pentru că mă iubeşte…

– N-aş zice că cealaltă nu te iubeşte şi ea… râse vântul şi-i smulse frunza rănita, pe care copăcelul abia atunci o văzu cât era de galbenă, de tristă şi de frumoasă…

Şi iar se puse pe plâns, doar, doar va veni steluţa să îl aline…

– Vezi, cum eşti? grăi cea căreia i-ar fi plăcut să se poată prinde cândva în coroana acestui copăcel, oricât de neghiob.
Dacă ai două frunze tu hrăneşti cu iubirea ta numai una?

– Lasă, că mâine o să hrănesc două… promise copăcelul, neştiind că urmează a se va împlini clipa în care mugurii inimii sale, după cum au prezis ursitoarele, se vor deschide cu toţii deodată…

Citește și:   Mistreţul şi Stejarul, de Bucur Milescu

– Bine, zâmbi steluţa, împletindu-şi la oglinda apei, razele de lumină într-un coc mic, strălucitor…

A doua zi, emoţionat din rădăcini până în vârf de onoarea primirii, chiar din mâinile Mamei Naturi, a celei mai verzi coroane, copacul îşi luă în serios rolul de prinţ…
În împărăţia sa nici cea mai mică şi mai neînsemnată frunză nu avu a se plânge…

Dimpotrivă, atunci când veni vântul să ia ce credea că i se cuvine, niciuna nu se lăsă desprinsă… Iar asta până la ivirea toamnei, când copacul, mărturisindu-şi iubirea pentru fiecare, le dădea drumul să zboare în lume, iar el rămânea singur cu steluţa, căreia uneori îi plăcea să vină îmbrăcată în fulg de nea.


Distribuie:

Lasă un comentariu