Caprioara, de Emil Garleanu

217

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii.

Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.

Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.

Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea…

Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Dislike (10)
Distribuie:

217 comentarii

  1. este o poveste foarte trista o citesc atunci cand mi e dor de cineva drag este faimoasa aceasta poveste da ti o la ziar va rog este foare frumoasa pentru ca acesti copii din zilele noastre nu mai stiu ce inseamna iubirea de mama pentru pruncul ei
     (6)
     (3)
  2. petrini andrada pe
    De ce a trebuit sa se termine asa?De ce autorul face povesti triste pt copii nu e corect e foarte trista m-am apucat sa plang DE CE??!!
     (3)
     (5)
  3. Mihaela esti o fata de treaba si ma bucur ca ai o asemenea imaginatie,sunt foarte mandra de tine si intrebarea mea este "Cum ai avut aceasta idee despre Viata puiului si a mamei lui,iar tu Alina iti spun ca merita sa citesti o asemenea lectura atat de emotionanta! Cu multa prietenie o fana, Thinks Very Much!(Bye!)
     (2)
     (2)
  4. Mihaela esti o fata de treaba si ma bucur ca ai o asemenea imaginatie,sunt foarte mandra de tine si intrebarea mea este "Cum ai avut aceasta idee despre Viata puiului si a mamei lui,iar tu Alina iti spun ca merita sa citesti o asemenea lectura atat de emotionanta! Cu multa prietenie o fana, Thinks Very Much!(Bye!)
     (1)
     (3)
  5. anonim executor pe
    wa da a uitat de vanator!!!!! parca l-a amintit si pe el in poveste.cred ca s-a suparat pe scriitor.siwa.... da mult mai plangeti ca vad ca toti ati plans.la noi numai fetelesi profa aveau fata ros.si un fatalau.hai pa ca a inceput meciu cu steaua.pa!!!!!!!
     (0)
     (4)
  6. este frumoasa rau eu era saplang si nu am citito decat o data este faiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn!!!!!!!!!!:X
     (0)
     (2)

Lasă un comentariu