Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

In fel si fel de feţe, de E. Garleanu

In fel si fel de feţe, de E. Garleanu
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania ciocănitoarei şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O
săptămână întreagă am rugat-o până să-şi ţină cuvântul, să-mi spună cum au căpătat păsările penele lor
aşa de minunate la vedere.Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa:
Eu: Pasăre dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi vei
împărtăşi.
Gaiţa: Lasă că te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi rândul trecut şi mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi
amărăşte zilele.
Eu: Gaiţă dragă, mă jur…
Gaiţa: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-l lasă să
plutească în aer).
Eu: Gaiţă dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele…
Gaiţa: Lasă! Lasă!… În sfârşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atâta tot…
Eu: Şi lada-n pod!
Gaiţa: Aşa. Ascultă. La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri: albe şi negre, ca ziua şi ca noaptea. Decât că Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis:„Bine, dacă la trup sunt deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?“ Atunci s-a uitat în sus, şi-n jos, şi-a hotărât îndată unui păun – păunul era alb, cânta mai frumos decât toate şi era şi pasărea lui de casă – a hotărât aşadar unui păun să-şi ia zborul în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-şi moaie penele în albastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pământ, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii. După ce păunul a îndeplinit toate acestea, de-ţi lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai,Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, şi, după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumuseţeze. Arătându-le păunul, le zise să-şi aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. şi ca să-l vadă mai bine păsările pe păun, Dumnezeu îi porunci să-şi rotească coada, şi de atunci păunul căpătă darul acesta. Păsările cerului însă, deprinse mereu cu albastru văzduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele acestea, şi mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit: „Doamne, zise el, dă-ne din toate câte ceva şi lasă-ne să ne amestecăm noi cum ne-o tăia capul“. Dumnezeu a zâmbit şi a încuviinţat ca cele care vroiau să asculte de sticlete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop!, şi ciocnitoarea, care întârziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o chemă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul să-l miroasă. Îngerul, când luă crenguţa se împunse într-un spin şi îndată îi ieşi în vârful degetului o bobiţă de sânge. Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi
picătură de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roşie, cum se şi făcu, iar pentru că prin
ciocnitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-şi şteargă degetul de capul ei, să rămâie însemnată.
Ce să vezi, însă? Aşa le-a luat ochii celorlalte păsări roşul ciocnitoarei, că toate au năvolit la ea, să se atingă de dânsa, să capete şi ele măcar cât de puţin din faţa sângelui. Cel dintâi sticletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi? Pe urmă, şi-au amestecat penele care cum le-a tăiat capul. Vrabia fiindcă era cald a scăldat îndată în ţărână şi s-a făcut ca dracul. Cioara, foarte înţeleaptă ce-a gândit:„Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă şi-o să mă-nmulţesc în pace. Ia să rămân eu neagră cum sunt“.
Şi neagră a rămas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut înţelepciune să se roage de Dumnezeu să le facă cum o crede în nemărginita lui mărinimie.
Aşa preaînaltul şi-a atins degetul de penele păunul şi-a făcut:prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi-a pus albastru pe ele. Uite. Mărturisesc, cam puţin, însă şi aşa e bine că tot mi-a venit mintea cea de pe urmă. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cânte, şi cântă, şi cântă, fără să ia seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să aţipească puţin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, de unde! Îi da înainte.
Atunci, dintr-un tufiş, iată şi privighetoarea! Privighetoarea pe vremea aceea, era cea mai leneşă pasăre: dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea
la spartul târgului şi alergă la preaînţeleptul să-i schimbe şi ei penele, că nu vroia să rămână aşa cum o mâzgălise, acum, în grab, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dânsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoarei şi o lăsă aşa, ba o şi pedepsi să nu mai doarmă nici nopţile de acum înainte. Dar fiindc privighetoarea zbură pe umărul Atotputernicului, şi se rugă, frumos, de iertare, şi fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică. Însă nu-şi mai putea lua cuvântul înapoi. Ce să facă?
Tocmai atunci îi lovi auzul glasul păunului. şi ce se gândi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar mare. Ba scăpă şi de cântecul zăludului. Zis şi făcut. De atunci privighetoarea cântă aşa de frumos, iar păunul schiaună ca o mâţă. Ia aşa!“
După ce gaiţa sfârşi, m-am gândit puţin, apoi iată ce i-am vorbit:
Eu: Ia ascultă, gaiţo dragă, frumoasă poveste şi mare minciună mi-ai înşirat.
Gaiţa: Dacă o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevăr.
Eu: Aşa-i! Dar adevărul e un adevăr când e pentru toţi la fel.
Gaiţa: şi câte minciuni n-au fost mult vreme, pentru toţi, adevăruri, adevărate.
Eu:Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevărul numai noi, oamenii îl ştim.
Gaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere un cântec pe care am învţat-o eu, un cântec
de batjocură, ca şi cum mi-ar fi zis:„Vorbă să fie!“ Ei, vă place?
Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit şi povestea aceasta. Uite-aşa.
Citește și:   Heidi ( I ), de Johanna Spyri

Articole interesante

5 comentarii

  1. Este foarte scurt,nu cum ziceti voi!

Lasa un comentariu