Amintiri din copilarie (fragment), de Ion Creanga

9
Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni. mai erau in părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşli, din târg drept peste apa Neamţului; un sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii…Ş-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vătale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi, şi dascăli, şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.

Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streşinit cu şindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru şcoală. Ş-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură.

Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea.
Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Insă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece…

Şi ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat pe dascăl care cum ne purtăm, a stat puţin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului: Calul Bălan şi 1-a lăsat în şcoală.

În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de şcoală nouă un drăguţ de biciuşor de curele, împletite frumos; şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti… Apoi pofteşte pe moş Fotea, că dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa din când în când câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate… Bădiţa Vasile a zâmbit atunci, iar noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi tetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va tace să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşeală să-i ardă şcolarului câte un Sfânt Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de râs. Păcatul ei, sărmana!

– Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupâneasă – zise părintele de tot posomorât – să facem pocinog Sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună: băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie.

Citește și:
Cele mai frumoase citate din ”Amintiri din copilărie”

Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchiile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţintirim, ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci e suflete prăpădeam deodată – potop era pe capul muştelor!

Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele, şi când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mâinile în cap de năcaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la bălan, şi a ne mângâia cu Sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.

Nu trece mult după asta şi într-o zi, prin luna lui mai, aproape de Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tântul, că mai bine nu i-oi zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiet mai mare şi înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă pentru că nu-mi da pace să prind muşte… Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat greşeli cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la douăzeci şi nouă. „Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit dc ascultat şi câte au să mai fie!…” Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios… „Ei, ei! acu-i acu! Ce-i de făcut, măi Nică?” îmi zic eu, în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa mântuirii şi tot scăpăram din picioare, aşteptând cu neastâmpăr să vie un lainic de şcolar de afară, căci era poruncă să nu ieşim câte doi deodată; şi-mi crăpa măseaua în gură, când vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de câlăria lui Bălan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vânătăi. Dar adevăratul sfânt Nicolai se vede că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca de intră afurisitul de băiet în şcoală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre uşă, ies răpede şi nu mă mai încurc primprejurul şcoalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă.

Şi când mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luaseră după mine; şi unde nu încep a fugi dc-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lângă casa noastră, şi nu intru acasă, ci cotigesc în stânga şi intru în ograda unui megieş al noslru; şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina dc păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de al doilea, şi băieţii după mine! Şi, până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărână, la rădăcina unui păpuşoi. Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui. Şi de la o vreme nemaiauzind nicio foşnitură de păpuşoi, nicio scur-mătură de găină, am ţâşnit o dată cu ţărna-n cap şi tiva la mama acasă; şi am început a-i spune cu lacrămi că nu mă mai duc la şcoală măcar să ştiu bine că m-or omorî.

Citește și:
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creanga

A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală.
– Că dă, e păcat să rămâi fără leac de învăţătură – zicea părintele – doar ai trecut de bucheludeazla şi buchc-riţazdra: eşti acum la ceaslov şi mânc-poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine vremea, poate să te faci şi popă aici, la biserica Sfântului Nicolai, că eu pentru voi mă străduiesc. Am o singură fată ş-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere.

Hei, hei! când aud eu de popă şi de Smărăndiţa popii, las muştele în pace şi-mi ieu alte gânduri, alte măsuri; încep a mă da şi la scris, şi la făcut cădelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet. Şi părintele mă ie la dragoste, şi Smărăndiţa începe din când în când a mă fura cu ochiul, şi bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit, balcâz şi răutăcios, nu mai avea stăpânire asupra mea.

Dar nu-i cum gândeşte omul, ci-i cum vrea Domnul, într-una din zile, şi chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pc oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă vodă pe acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile, n-are ce lucra! Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu zică vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi, care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu covăţile, în sfârşit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili se purtau printre oameni de colo până colo. Şi când deodată numai iaca vedem în prund câţiva oameni claie peste grămadă şi unul din ci mugind puternic.

-Ce să fie acolo? ziceau oamenii, alergând care de care din toate părţile.
Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cet-luiau acum zdravăn şi-l puneau în câtuşi să-1 trimeată la Piatră… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa cu amăgele se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste…
Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, iară noi, copiii, ne-am întors plângând pe la casele noastre.
-Afurisit să fie câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi! blăstămau femeile din sat cu lacrămi de foc în toate părţile. Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Piatră, bocindu-1 ca pe un mort!
-Las! mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii – zicea bădiţa Vasile mângâind-o – şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie şi alţi sfinţi mucenici care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!
Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am pierdut, s-a dus unde i-a fost scris. Şi parintele Ioan umbla acum cu pletele în vânt, să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădiţa Vasile cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare.

9 comentarii

  1. am citit una dintre povestile lui ion creanga si anume "la cirese " este o poveste extraordinara , superba ! de la prima vedere ma-m indragostit de ea! noi la scoa;a vb. foarte des despre ion creanga si chiar avem niste povesti scrise de el in manualul de romana !!!
     (22)
     (20)

Lasă un comentariu