Poveste cu Aka, de Marcela Peneş

0

Gâsca Aka îşi învăţa boboceii cât este ziua de mare. Le spunea cum să mănânce, cum să bea apă, cum să mulţumească şi când să vorbească.

Ana şi Sor ştiu că Aka nu este o gâscă obişnuită. Ea este nepoata bunicii Aka, cea care a avut un accident cândva şi a trăit o vreme în grădinile îngrijitorului de păsări.

Aşa a învăţat să ciocăne la uşă, să răspundă la întrebările oamenilor, să doarmă numai la locul ei şi să asculte cântece şi poveşti.
Acum nepoata Aka este mămică şi este tare grijulie.
Sor şi Ana se aşază lângă Aka şi mângâie boboceii.
– Acela este Gu, zice Aka repede, este cel mai voinic, dar şi cel mai vorbăreţ. Lângă el este Ga. Ea este mică, dar înoată foarte graţios. Ceilalţi doi, de lângă Ga sunt Ghi şi Ghe. Ei se joacă tot timpul împreună. Gu seamănă cu străbunica lui.
– Dar cine era străbunica, Aka?
Este o poveste mai lungă, pe care o ştiu şi eu de la mama. Bunica mea se numea Aka. Mama mi-a dat numele ei. Bunica Aka era o gâscă sălbatică, ce trăia în Deltă.

Într-un sfârşit de vară, un vânător i-a împuşcat soţul, iar pe ea a rănit-o în aripă şi în picior. Zile-n şir a zăcut singură, plângând de durere şi disperare. O pată roşie de sânge, pusă pe iarbă, era semnul durerii sale. S-a zbătut, a încercat să zboare, dar durerea şi efortul au doborât-o într-un leşin adânc. S-a trezit după un timp, fără putere, cu durerea înceţoşată. A încercat iar să se mişte, dar boabe roşii, mici ca roua, au stropit iarăşi frunzele, iar în piciorul stâng simţea o durere sfâşietoare. Când şi-a dat seama că piciorul este rupt, a înţeles că totul era pierdut. O durere mistuitoare simţea pentru puii ei care trebuia să plece fără părinţi în primul lor zbor. Aveau mătuşi, unchi, veri, dar, oricât ar fi fost de buni, ei nu puteau ţine locul părinţilor.

Toamna se apropia. Nopţile erau tot mai răcoroase, iar durerea devenise o amorţeală rece care o făcea tot mai des să se piardă într-un fel de vis întunecat care nu-i plăcea deloc. Cârduri de raţe şi de gâşte începuseră să zboare către sud. Într-una din zile, un cârd zbura atât de jos, încât Aka a putut să-şi zărească puii. Erau chiar puii ei, cu adevărat. În aer se auzea un strigăt continuu:
– Mamă! Mamă! Mamă!
O clipă s-a gândit să-i strige şi să le facă semne, dar gândul a căzut repede, ca o aripă frântă.
– De ce să-i strig? Nu voi putea să zbor cu ei. Văzându-mă, durerea lor va fi prea mare, şi poate, de dragul meu se vor opri din zbor ca să rămână cu mine. Nu! Acest lucru nu trebuie să se întâmple!
– Mamă! Mamă! Mamă! se auzeau glasuri deasupra păpurişului, dar Aka a tras deasupra-i o ramură veştedă care s-o acopere mai bine.

Citește și:   Povestea Bradului de Craciun

Strigătele puilor se auzeau tot mai departe, până ce în văzduh a mai rămas un ”ăăă”… prelung şi jalnic.
– Vor ajunge! Vor ajunge în sud puii mei, dragii mei puişori…
Din clipa aceea totul se terminase. Mai grea decât durerea este disperarea, atunci când se pierde orice speranţă.

A doua zi, Aka deschise ochii mari, să mai vadă odată împrejurimile. Un soare blând aurea dimineaţa. Deodată se auzi un zgomot aproape. ”E vulpea!” îşi zise ea deznădăjduită. Dar n-a fost vulpea. Era bunicul vostru, pornit din zori la vânătoare de mistreţi.

– Ce să fie cu pasărea asta? se întrebă el şi se aplecă să o ridice. Îşi dădu repede seama că are piciorul rupt. Porunci însoţitorului s-o ia şi porniră amândoi spre palat. Aici gâsca a încăput pe mâna unui doctor care, săptămâni în şir i-a tratat rana şi i-a supravegheat piciorul pus în atele. Gâsca şedea într-un fel de hamac, cu picioarele atârnate prin plasa ridicată de la pământ cu câteva degete. Toţi ai casei o iubeau. Împăratul i-a zis Aka şi aşa i-a rămas numele.

După un timp, Aka s-a făcut bine. Era iarnă. S-a împrietenit cu gâştele din curte. În nopţile lungi, ea le povestea acestora despre zborurile nesfârşite şi pline de primejdii ale gâştelor sălbatice. Le spunea cum este oceanul şi cât de înalte sunt valurile, cum se leagănă vapoarele în furtună ca nişte coji de nucă, cum răsare soarele din apă în dimineţile liniştite şi cum înghite oceanul păsările obosite care cad pe rând în valurile nesătule.

Citește și:   Cele trei capre, de Marcela Peneş

– Dar în ţările acelea calde, cum e? se grăbeau să întrebe gâştele tinere.

Şi Aka le povestea de ape albastre cu ţărmuri albe şi lucitoare, de măreţia soarelui, de deşerturi străbătute numai de caravanele cu cămile, de arbori cu frunze dulci şi de nopţi calde, pline de farmec.

Primăvara, Aka a făcut ouă, le-a clocit şi din ele au ieşit bobocei, printre care şi mama mea -a adăugat nepoata – Aka. În anul următor am venit pe lume eu. Mama mi-a zis Aka în numele curajoasei noastre bunici.
– De ce n-a mai plecat bunica ta în Deltă? – a întrebat Sor curios.
– I-a trecut prin minte acest gând în primăvara care a urmat. Când a zărit cârdurile de gâşte care se întorceau în ţară, şi-a fluturat aripile-i largi ca de plecare. Şi, deşi ar fi putut să plece, a rămas lângă oamenii care i-au dovedit atâta dragoste. Uneori i se făcea dor de zbor şi atunci se sălta dintr-o dată, lovea aerul cu aripile sale, făcea câteva ocoluri în aer şi cobora din nou în ogradă, în admiraţia celorlalte păsări.

Boboceii nepoatei Aka îşi întind aripile şi picioruşele de atâta nemişcare. Câţiva au adormit unii peste alţii.

– Ce poveste nemaipomenită ne-a spus Aka! a exclamat Sor.
Ana a încuviinţat, şoptind uşor:
– Da…da…da…

Deasupra, cerul înalt îşi mâna norişorii albi asemeni unui cârd de gâşte care loveau cu aripi pufoase, tivite cu argint, aerul înalt şi albastru al zilei.
Sor găsi printre norişorii rupţi chipul unei gâşte, care privea stăruitor, cu două puncte de ochi, chiar în direcţia lor.
– Aka! Aka! strigă el. Aceea este chiar Aka!

Şi toţi îşi îndreptară privirile înrourate spre înălţimile mişcătoare.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?