– Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rândul oamenilor.
– Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mâna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curând.Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns. Mergâd spre răsărit, ajunse la curtea unui împarat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împaratul, şi învoiala se şi făcu. Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa. Pe fiul cel mai mic, însa, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea mereu să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii.
Dară unde să se duca? Nici el, iaca, nu ştia. Mişcă şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa. Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sar stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pica înapoi la matcă, se face câte un cerc imprejurul lui, şi de ce merge se măreşte, pâna ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea cercului din jurul lui, ci totul ramânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.
El era dus cu gândurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai siţtea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască testoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschideau talazurile care înconjură vârful nuielei, acolo, taşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uită la dânsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic. Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele da în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iaraşi aşa făcu, făra să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai tâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncandu-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă:
– Asta să fie logodnica mea.
– Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tau a sfărâmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viaţa în mine.
Se sperie oarecum, fiul de împarat, când auzi pe broască vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i ramâie tălpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zâna gingase, şi plăpândă, şi frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu facu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zână a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi. Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, pâna ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că a să-şi aducă şi el logodnica.
Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însa el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi. Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiretenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le spuie că a zis broaştei: „Tu să fii logodnica mea”, toţi se umflară de râs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare.
Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el: „Acum o mie de vorbe un ban nu fac. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos”.
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împaratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi priimeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia împăratului. Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai impăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împaratul cum se cuvine împaraţilor şi fiilor de împaraţi.
Ei, dacă se adunara la un loc, aduseră vorba iaraşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii. Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însa, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de râs şi ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împaratului. Fiul cel mic al împaratului dacă se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap şi se facu om ca toti oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:
– Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împaraţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzându-şi cumpătul, el îi mai zise:
– Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea,vorbească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele.
– La noi este obiceiul, adăugă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.
– Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.
– De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aci.
Şi făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucitoare de podoabe, încât la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lânga streaşină licărea de-ţi lua ochii. Zâna luă de mâna pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dânsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi. Şi fiind gata băile şi apa încropită, numai ca laptele când îl mulge de la oaie, intrară fiecare în câte o baie şi se îmbăiară. Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea.
Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de pasari şi câte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu nastrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau de mătase şi în ţesătura cu fir de cel mai bun şi cu mărgăritare. După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta. Zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dânşilor. Amândoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pământul, iară nu că mergeau. Într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îl aştepta şi se ciudea de atâta întarziere.
Când îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de pe alte tărâmuri, şi lăudau pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mâlciră, vazând atâta frumuseţe şi atâta bogaţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dânşii pâna atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi de râsul ce făcuseră de fratele lor. Împaratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purta cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dânsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, că mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce vor vedea pe zână că face, şi la cununie şi la masă. Împaratul îşi împlini pofta inimei lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu. Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare. După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împarat. Ceilalti jucau, nu jucau, dară zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zâna să domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă.
Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţinta la zână să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor. Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua câte niţele si băga în sân. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mâncară şi se veseliră cât le ceru inima. Când se sculară de la masă, zâna se duse la împaratul socru, îi sărută mâna, îi mulţumi, şi, scoţând din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiiască.
Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: „Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră”, iară ea, fără a se mândri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lânga soţiorul ei. În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul; iară mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară şi le adunară. Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împaratului să-i mulţumeasca, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încat nu mai semănau a haine puse pe om, ci a alte dihănii, şi se facu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în camerile lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă.
Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dânsa, strigară într-un grai, că acesti soţi să-i domnească de aci înainte. Împaratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa. Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră pâna şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, sotţa lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui.
Eram şi eu p-acolo. Şi fiindca am dobândit şi eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună.
de unde fac si eu rost de rezumatul Broasca testoasa cea fermecata, de Petre Ispirescu???????????????????????????????????????????????????????????
am nevoie urgent …………………………