Blana ursului, poveste populară

1

Un vânător, umblând după vânat prin pădure, numai ce zăreşte un urs. ”Bine că-i ştiu locul. A doua oară nu-mi mai scapă”.

Peste câteva zile se întâlneşte vânătorul nostru cu un cojocar.

– Ştii ceva, frăţioare? Am o blană mare şi frumoasă de vânzare.
– De lup sau de vulpe?
– De urs şi încă ce urs…
Îi plăteşte cojocarul arvună, beau aldămaşul, dar când îl întreabă unde este blana, vânătorul răspunde:
– În pădure. Dar nu te teme, omule! Chiar mâine voi vâna ursul. Îi ştiu bine locul. Ba te poftesc şi pe dumneata să mă însoţeşti.

A doua zi plecară cei doi în pădure: vânătorul merge şi îşi face planul cum să tragă ca să nu strice blana.

Dar, iată, ursul vine, într-adevăr, trosnind crengile, îndreptat chiar către el.
Cojocarul apucă să se urce în cel mai apropiat copac. Vânătorul tremura ca varga. Trage, dar nu nimereşte. Ursul se apropie. Atunci vânătorul se trânteşte la pământ, ţinându-şi răsuflarea, aşa cum ştia din auzite, că ursul nu se atinge de mortăciuni.

Ursul se trânteşte peste vânător. Îl ascultă la ureche şi,  neauzindu-se răsuflarea, pleacă în pădure, lăsându-l pe vânător în plata lui.

Puşcaşul se scoală galben ca mort. Din pom cojocarul întreabă:
– Măi frăţioare, ursul ce vorbe ţi-a spus la ureche?
– Mi-a spus, zice vânătorul pe jumătate mort, ca să nu mai vând niciodată blana ursului din pădure.

Nu tocmi ce nu ai!
sau
Vulpea-n crâng şi blana-n târg!

 

Un comentariu

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?