Cândva, în vreme îndepărtată, bufniţa se îndeletnicea cu vopsitul penelor. Toate păsările veneau la ea să şi le vopsească, fiecare după cum i se năzărea. Toate, în afară de corb, care avea penele de un alb nepângărit.
Dar, într-o bună zi, plictisit şi obosit de albul propriilor lui aripi, se duse la bufniţă, rugând-o să-i vopsească şi lui penele în ce culoare va crede ea de cuviinţă. Bufniţa, jignită într-un fel că el fusese singura pasăre care nu venise la ea până atunci ca să-i vopsească penele, se gândi la o mică răzbunare.
– Ce culoare crezi că ţi-ar veni mai bine? îl întrebă şireata bufniţă pe clientul ei, corbul.
– Mă las în seama gustului tău, preaiscusită bufniţă. Ţi-au lăudat măiestria toate păsările în cor, îi răspunse, încrezător în talentul ei, corbul.
Dar bufniţa, dă-i, dă-i, cu pămătuful ei de pene în vopseaua neagră. Şi, făcându-i penele catran de negre, îi spuse:
– Culoarea ta va fi unică în lume. Nicio pasăre nu va mai avea asemenea culoare. După ce-ţi vopsesc şi ultima pană, o să arunc vopseaua ca să rămâi singurul colorat astfel, îl linguşi bufniţa.
– Mă simt măgulit, îi răspunse corbul.
Şireata bufniţă era încântată de isprava ei. Corbul, în schimb, când se privi, rămase uluit.
– De ce ai ales culoarea asta mohorâtă?
– N-ai spus tu că eşti plictisit de atâta alb?
– M-am gândit că negrul acesta nu-l are nicio pasăre şi că vei fi mândru de asemenea culoare, care impune respect şi teamă, răspunse iute bufniţa.
– Respect… repetă trist corbul, înţelegând într-un fel, mica răzbunare a bufniţei.
Dar nici bufniţa n-a rămas veselă după asemenea ispravă, căci de-atunci e îmbufnată şi zboară numai noaptea, când n-o vede nimeni şi, mai ales, când corbii dorm.
Lasa un comentariu