/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:”Table Normal”; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:””; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:”Times New Roman”;}
Au fost odată doi feciori de împarat, care au pornit să-şi încerce norocul prin lume, şi feciorii ăştia au ajuns să ducă o viaţă atât de ticăloasă şi deşartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei parinteşti.
Şi cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nicio veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l porecliseră Prostilă, plecă în cautarea lor.
Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începura să-şi bată joc de dânsul:
-Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteţi decât el, n-am prea făcut ispravă mare!
Totuşi porniră la drum câteştrei şi, tot mergând ei aşa, iată că dădură peste un muşuroi de furnici. Cei doi fraţi mai vârstnici voira pe dată să-l surpe şi să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostila îi opri, strigandu-le:
-Lăsaţi gângăniile în pace ! N-o să îngădui să le tulburaţi linistea !
Porniră ei mai departe şi, după un cot de deal, dădură peste un lac, pe luciul căruia înotau o muţime de raţe. Cei doi fraţi mai mari se repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le friga. Dar Prostila se împotrivi şi de data asta:
– Lăsaţi zburătoarele în pace ! N-o să îngădui să le ucideţi !
Merseră ei mai departe şi, într-o buna zi, numai că nimeriră lânga un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Şi avea roiul acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un izvoraş… Cei doi fraţi mai mari îşi puseră în gând să dea foc copacului şi să înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă se împotrivi cu şi mai multă tărie:
– Lăsati albinele în pace ! N-o să îngadui să le daţi foc !
În cele din urmă, cei trei fraţi dădură peste un palat, şi avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împarateşti. Si-n ele se aflau o mulţime de cai, toţi de piatră. Cât despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbatură ei toate sălile palatului şi într-un sfârşit se pomeniră în dreptul unei uşi zăvorâte cu trei lacăte.
Şi avea uşa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei cătară prin ea şi ce crezi că le fu dat să vada: în fundul unei camere se află un moşneag care stătea aplecat deasupra unei mese !…
Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moşneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oara, şi abia atunci se trezi moşul, descuie lacătele şi se ivi în prag…. Şi fără să spună o vorbă, îi pofti să se aşeze la masă încărcată cu fel şi fel de bunătăţi. După ce mâncară şi băură după pofta inimii, moşneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.
A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre fraţi şi, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse pâna în dreptul unei mese de paitră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea blestemului.
Prima încercare glăsuia astfel: „Sub covorul de muşchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi.Daca la asfinţitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a încumetat să le caute se va preface in stană de piatra !”
Cel mai mare dintre frati porni în pădure şi căuta toată ziua, dar când fu să apună soarele, băgă de seamă că toată truda i-a fost în zadar şi că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar. Şi atunci se întâmplă aşa cum sta scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră !
În ziua următoare îşi încerca norocul şi fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine. Şi oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Şi se prefăcu şi el în stană de piatră.
Iată că veni şi rândul lui Prostila… se apucă el să caute în desimea covorului de muschi, dar gasea cu atâta anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea. Şi cum nu ştia în ce chip s-o scoata la capăt, se aseză pe o piatra şi începu să plânga.
Şi cum plângea el aşa, numai ce i se infăţişă craiasa furnicilor, însoţită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult şi micile gângănii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar şi făcură din ele o grămadă bunicică.
A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniţei. De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi cârdul de raţe pe care le salvase. Acestea , măcănind şi înotând, adusera cheia care zăcea pe fundul mâlos al lacului.
Cea de a treia încercare era însa cea mai grea: dintre cele trei domniţe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânără şi mai frumoasă.
Ei, dar cum naiba s-o recunoască, când semănau câteştrele ca picaturile de apă ! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare ronţăise o bucata de zăhar, cea mijlocie băuse o ceşcuţă cu sirop, iar cea mică luase o linguriţă de miere.
„Ei, acu să te vedem pe unde scoţi cămaşă !” se gandi Prostilă în sinea lui.
Si iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cercetă pe rând buzele celor trei domniţe adormite şi se aseză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Şi astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânără şi mai fumoasă dintre domniţe.
Şi numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc şi toţi acei care fuseseră prefăcuţi în stane de piatră îşi recăpătară înfăţişarea omenească. Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celelalte domniţe nu erau chiar aşa de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.
1 comentariu