Legenda lui Iovan Iorgovan ( Legenda Muntilor Retezat )

1
Împaraţea pe atunci, prin Ţara Haţegului, Alb-Împarat, care îşi avea scaunul domniei nu mult departe de Sălaş; ai văzut cetatea de la Mălăeşti; bună-mea spunea că acolo ar fi fost tronul împaraţiei.Şi avea Alb-Împărat o mândreţe de fată, frumoasă ca o cadră. Era aşa de frumoasă domniţa, că i se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări…

Bune ar fi fost toate la curte dacă, prin ţinuturile împaraţiei, n-ar fi vieţuit o dihanie cum n-o mai văzut pâna atunci niciun pământean. Era dihania asta un zmeu năpraznic care numai de blestemăţii se ţinea câtu-i ziulica de mare. Ba si noaptea n-avea hodină, că aşa sunt zmeii, mai mult în negura isi fac de cap. La fiecare conac al zilei şi la miez de noapte, înghiţea, bala – către sfârsitul prânzului si apoi la terminarea cinei – si câte o codană de fată…

O pus atuncea împaratul straja împătrită pe lânga domniţă, că înfricoşată teamă i se mai făcuse ca să nu-i piarda şi lui, balaurul, fata…

Şi pentru ca străjile să vada bine, iar muntele să nu le mai steie pavăză în faţa ochilor atunci când jivina ar fi chitit să mai pornească de dincolo de creste – o luat împăratul paloşul, scula cea năzdrăvană moştenită de la tătâne-su, Roş-Împărat. O prins el paloşul cu amândoua mâinile, l-o învârtit aprig pe mai sus de cap si, izbind năpraznic, o retezat împăratul momâia vârfului. De-atunce îi zice muntelui Retezatu, de când l-o scurtat cu sabia Alb-Împarat.

Văzând procletul de zmeu ca nu mai este de trait prin partea aceea de moşie, o fugit în Ţară…

În calea lui spre Ţară, şi-o făcut bidihania culcuş pe Peleaga, unde o înghiţit hulpav turma sărăcuţă de capre a unui nevoiaş de român. Proptit apoi avan în coadă, şi-o făcut balaurul vânt pâna în Soarbele, bântuind totul în calea lui. Acolo, pe Soarbele, a sorbit şarpele o cireada de vite, cu bouarii ei cu tot…

Aflând voinicul de Iovan al Iorgovanului din Novaci de scârba oamenilor, o purces de istov ca să răpuna nagoda de hiară. Şi-o tocmit bine arcul şi suliţa, şi-o potcovit bidiviul cu potcoave de argint bătute în caiele de aur, i-o dat o baniţă cu jeratic şi-o pornit apoi în munte, mai sus de Tismana, ca să dea ochi cu balaurul…

L-o fost gasit dormind pe Oslita. Şi o purces atuncea voinicul la luptă cu jivina, dar nu chiar de-a pieptul. Întâi şi mai întâi o scobit Iovan-Iorgovan o gropana larga şi în afund, de-o încăput el în gropană de-a călarea. De acolo, din găvan – de la scuteala, ca să nu-l răpună zmeul când o fluiera năbădăios din coadă – o slobozit fat-frumosul nostru, pe rând, sageţile din struna întinsă a arcului.Şi fitece săgeată s-o infipt în câte un ochi al jivinei, pâna ce-o terminat Iovan toate săgeţile. Dar un ochi tot i-o rămas balaurului, căci voinicului i-o lipsit o săgeată din tolbă.

De mare aliman s-o zvârcolit năpraznic bala, o încopciat muntele cu coada şi s-o zvârlit departe, pâna hăt pe Borascu, – unde – ca să-şi ostoiasca aleanul şi să-şi mai aline durerea – o borât si capre si cireadă şi bouari şi tot ce hulpise nesăţiosul. În zborul ager al armăsarului, şuierând voios din frunză, o ajuns Iovan mai dincolo de Albele, unde se oploşise bala tămăduită de pacostea rănilor. Dar ochii îi avea însutiţi căci – în locul fiecaruia dintre cei săgetaţi de Iovan şi din sămânţa celui rămas teafar – îi crescusera jivinei câte zece ochi bulbucaţi cât cepele de mari. Şi pe nări vărsa bala foc şi pară, de părea o alta-aia, gadină cum nu mai vazuse voinicul vreodata…

S-o gândit atunci Iorgovanul că este de mare nevoie ca să-şi încerce paloşul înainte de a intra în luptă… Când – izbind mai avan în piatra Stanuletilor – o cercat Iovan tăria paloşului, stânca s-o crăpat, din creştet şi pâna-n poale. Pasamite de atunci îi zice steiului Piatra lui Iorgovan. Înfricosata peste poate, a luat-o jivina la goana – dincolo de munte – cătând să-şi piardă urma în braniştea de copaci. Dar Iovan nu-i da pas că, tot pe unde o apropia, îi şi ciuntea câte un cap; dar de răpus, n-o putut-o răpune cu totul, că avea bala puzderie de capete şi – când s-o văzut la ananghie – zmeul o dat bir cu fugiţii. Când i-o retezat novăceanul două capete, s-o huruit gadina – devale, pe o viroagă – şi s-o pitit pe sub steiurile de piatră…

De-a surda i-o fost însă jivinei şiretenia căci Iovan ţinea pasul mereu în urma ei. Şi cum o simţit hiara ca voinicul împuţinează calea, o luat-o vârtej la goană, mai departe… Prin dreptul Oslei Românesti – acolo unde Naiba coboara din munte – s-o strâns zmeul între ciucevele Cernei de nu mai putea iesi la liman, nici înainte şi nici îndărăt, că tare mai erau strâmţi munţii pe aici.

Iar novăceanul şi-o proptit aşa de avan armăsarul în copite, că – şi amu, în zilele nostre – i se văd potcoavele, ca zugravite şi cioplite în piatră, sus pe steiuri. Şi de acolo, bine cumpănit pe cal, o şuierat Iovan cumplit din palos şi o purces de istov sa tot reteze din capetele balaurului. Când o ramas bala numai cu un cap, încrâncenată de nesuferita durere, o răcnit năpraznic, s-o zmucit cu mare mânie din strânsoarea muntelui şi o fugit de auia valea. Dar urma trupului i-o rămas tipar între steiuri, că şi acum se vede cât de mare era şarpele…

Şi o fugit şarpele să scape de urgie, ascunzându-se la Mehadia în scorburi de munte. Şi de acolo – din sângele lui scârnav, care bolboroseşte în toate gâtlejurile retezate de paloşul novăceanului – se face o balta puturoasă în mâzga căreia creşte musca golumbacă, de strica vitele oamenilor mai rau decât balaurul. Mai apoi o încercat el, voinicul, sa afle iarăşi urma hiarei, dar de-a surda i-o fost truda.

Fragmente preluate din:Emilian Iliescu – Peste Retezat, la Herculane (1957)


Un comentariu

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?