Mărul de aur ( poveste irlandeză )

0

A fost odată o femeie săracă lipită pământului, care avea un fecior. Feciorul a muncit un an la un ţăran înstărit şi s-a întors acasă cu o pereche de vaci. Şi acum mergea cu ele la păşune. Pe când era el cu vacile într-o dimineaţă la păscut, iată că în faţa cocioabei unde trăia el, alături de mama lui, se opri o bătrânică.

– Ştiu prea bine, îi spuse ea femeii sărace, că nici tu şi nici fiul tău nu sunteţi oameni cu stare, dar eu sunt şi mai sărmană decât voi şi dacă ai vrea să-mi dai şi mie un codru de pâine, nu te voi uita niciodată.

Femeia cea săracă nu aşteptă s-o roage încă o dată şi se duse de-ndată în casă, de unde luă o cană cu lapte proaspăt şi un boţ de mămăligă şi i le întinse bătrânei:

– N-am altceva mai bun, că ţi-aş fi dat, dar ceea ce am îţi ofer cu plăcere, îi spuse femeia.

– Ai inima bună. Şi pentru asta te voi răsplăti. Iată acest măr. E făcător de minuni. El are darul de a tămădui orice boală. Cu mărul ăsta veţi fi bogaţi. Şi dacă voi mai trece pe aici, îmi vei da merinde bune şi gustoase, căci fiul tău, cu mărul acesta de aur, va vindeca pe oricine de orice boală şi lumea îi va fi recunoscătoare, fiecare după puterea lui.

Femeia cea săracă rămase cu mărul în mână şi cu gura căscată. Nici nu apucă să-i mulţumească bătrânei, căci, după ultimul cuvânt rostit, ea se făcu nevăzută.

De cum îşi văzu femeia feciorul că se apropie pe înserat, de la păşune, alergă să-l întâmpine şi să-i istorisească tot ce se petrecuse în dimineaţa aceea. Feciorul nu mai putea de bucurie când o auzi pe maică-sa vorbind. Şi mai ales când luă în mână mărul de aur.

Citește și:   Nuielușa de alun (II) de Călin Gruia

Şi, într-adevăr, o lună, două, nouă, toţi cei din sat veneau la el, la mărul de aur, tămăduitor al oricărei boli. Şi acum trăiau în belşug şi erau fericiţi şi făceau numai bine celor ce veneau la ei doi.

Dar despre mărul de aur fermecat se dusese vestea până la curtea regelui. Şi când auzi regele că un biet cioban are o asemenea comoară, nu se arătă tocmai fericit. Şi cum ştia că de bună voie el nu avea să-i dăruiască mărul, trimise omul lui de încredere să i-l fure. A doua zi chiar, mărul fermecat era în palatul regelui. Se tânguiră şi feciorul şi maică-sa când şi-au dat seama că cineva le furase mărul de aur, dar degeaba; nu era şi nu era nicăieri. Şi nici ni-şi închipuiau că tocmai omul de încredere al regelui fusese hoţul.

Şi, cum fiica regelui era cam fără putere şi zăcea de mai multe zile în pat, regele încercă să-i redea puterile cu mărul fermecat. Dar lucru curios: puterea binelui, aşa cum mărul a avut-o în mâinile celor doi care fuseseră hărăziţi să se bucure de binefacerile lui, se prefăcu în putere a răului. Sub ochii regelui, fetei lui îi apărură două coarne cu ramificaţii ca la cerb. N-a ştiut ce să creadă…Şi ca să se convingă că nenorocirea se datora mărului furat, încercă să tămăduiască cu el şi pe unul din curteni, care şchiopăta de la o vreme de un picior. Şi deodată văzu regele că şi curteanului îi apărură două coarne şi mai mari şi mai puternice decât fetei lui. Disperarea îi era mare. Trimise de-îndată câţiva slujitori să i-l aducă pe cioban la palat. Şi-l aduseră. Abia astfel află şi bietul om cine îi luase mărul de aur.

Citește și:   Fata din soc (I) de Hans Christian Andersen

– Să-mi vindeci imediat fata şi curteanul. Uită-te la el în ce hal arată! Mărul tău e de vină!

– Măria-ta, eu n-am nicio vină! se închină ciobanul în faţa regelui. Nici nu ştiu cum de s-a putut întâmpla aşa nenorocire! Eu i-am vindecat pe oameni până acum, nicidecum nu i-am sluţit! Cu voia Măriei-tale aş vrea să mi se dea înapoi mărul meu. Poate că în mâna mea or să se petreacă altfel lucrurile!

– Să i se dea mărul acestui om! tună glasul regelui înfuriat.

Minune! De cum reveni mărul în mâna ciobanului şi ciobanul se apropie de fata regelui şi de curtean, le dispărură amândurora coarnele, ca prin farmec, adică aşa cum se treziseră cu ele, tot ca prin farmec.

La vederea acestora, regele rămase convins că ciobanului nu-i putea lua darul cu forţa, cât era el rege. Cu părere de rău, îl lăsă să plece liniştit cu mărul de aur. Şi de câte ori a mai avut de-atunci încotro nevoie de un vraci, l-a chemat pe cioban şi l-a răsplătit după cum i s-a cuvenit.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?