Era odată un ţăran care avea un măgar bătrân. Omul se cam săturase de măgar şi nu ştia cum să scape de el. Aşa că nu prea îi dădea nici de mâncare şi nici apă de băut.
Într-o buna zi, măgarul vru să bea apă şi căzu în fântână. Noroc că fântâna era secată.
Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Pâna la urmă, ţăranul hotărî ca măgarul şi-aşa era bătrân, iar fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odata şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca sa-i dea o mâna de ajutor. Fiecare dintre ei a apucat câte o lopată şi au început să arunce de zor pămant înăuntrul fântânei.
Măgarul pricepu de îndata ce i se pregătea şi se puse mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranii îşi continuară munca, dar deodată măgarul…zdup…a sărit din fântână. Ce se întâmplase?
Cu fiecare lopata de pămant, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În acest fel ajunsese la suprafaţa fântânei.
Oamenii au rămas uimiţi de isteţimea măgarului, care nu stătu mult pe gânduri şi o tuli peste câmpuri. Ţăranul, ruşinat de fapta sa, l-a căutat pe măgar şi de atunci l-a îngrijit aşa cum se cuvine.
!