Ursul şi ţânţarul ( poveste siberiană )

0

Într-o bună zi, în vremuri îndepărtate şi de mult uitate, un urs stătea de vorbă cu un ţânţar. Ursul îl întrebă:

– Ţânţarule, tu care nu faci toată ziua decât să înţepi alte animale şi să le sugi sângele, spune-mi şi mie care-i mai gustos?

– Fără îndoială, sângele de om, îi răspunse ţânţarul.

– Atunci şi carnea de om trebuie să fie cea mai gustoasă, se gândi ursul.

Şi o porni în căutarea omului. Se întâlni cu un băieţaş:

– Tu eşti om? îl întrebă ursul.

– Încă nu, dar în curând voi fi, îi spuse mândru băieţaşul, nebănuind tâlcul întrebării.

– Nu vreau să ştiu nimic din ce va fi; eu am nevoie de un om acum.

Merse ce merse şi dădu de un biet cerşetor.

– Tu eşti un om? îl întrebă ursul.

– Oi fi fost cândva, dar azi am ajuns o zdreanţă, răspunse trist cerşetorul.

– Nu vrea să ştiu ce ai fost, pe mine mă interesează ceea ce eşti, mormăi ursul şi plecă mai departe.

Citește și:   Calul si magarul, poveste populara

Dar tocmai trecea pe-acolo un voinic pe un armăsar alb. Şi ursul voi să-l oprească.

– Tu ce eşti, voinice? Eşti un om?

– Şi încă ce om! Stai să vezi!

Şi voinicul nici nu termină bine vorba, că şi scoase spada să-l străpungă, îl zgârie adânc şi, în timp ce ursul se târa spre vizuina lui, îl mai numeriră şi vreo două cartuşe în labă. Abia scăpă cu viaţă, ca să-i poată spune ţânţarului:

– O fi bună carnea de om, dar cu omul nu-i de glumit! Ştie să se apere mai bine decât noi. Am scăpat ca prin minune!

Şi de atunci ursul n-a mai poftit la carne de om, aşa că nu prea-l caută cu multă stăruinţă, ci preferă să trăiască singuratic.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?