Numbatul ( furnicarul )

0

Unul dintre cele mai frumoase marsupiale este numbatul: zoologii îi spun Myrmecobius fasciatus. Arată ca o veveriţă de vreo 25 cm lungime, la care se adaugă coada de circa 18 cm. Partea anterioară a corpului este acoperită cu o blană galben-roşiatică, ce trece treptat în negru-închis spre partea postenoară. Spatele este brăzdat de dungi albe, transversale.
Numbatul este un animal destul de primitiv, asemănător strămoşilor săi apăruţi pe Pământ acum 150 000 000 de ani. Fiind foarte rar, mai poate fi întâlnit doar într-o regiune pierdută din sud-vestul Australiei, udată de râul Swan; aici se află ultimul său refugiu.

Se hrăneşte cu termite, aşa cum făceau, cu milioane de ani în urmă, înaintaşii săi. Ca şi ei, are o dentiţie interesantă, asemănătoare cu a reptilelor şi a primelor păsări, al căror cioc, se ştie, era bine înzestrat cu dinţi ascuţiţi. Labele sale, cu cinci degete înarmate cu gheare puternice, pot dărâma la iuţeală meterezele din argilă ale termitierelor, pentru a ajunge la galeriile cu larve şi ouă. Limba, asemănătoare unui vierme lipicios, este o unealtă ideală pentru prinderea şi scoaterea din galerii a termitelor.

Milioane de ani numbatul a dus o viaţă liniştită. Nu prea avea duşmani. Apariţia marsupialelor carnivore, a păsărilor rapace, dar mai ales a omului şi a celorlalte carnivore aduse de pe continent, a însemnat un mare pericol pentru el. Treptat, a fost ucis sau gonit, animalul neputând să facă decât cu greu faţă noilor condiţii de viaţă. În raport cu strămoşii şi contemporanii săi, numbatul a evoluat foarte puţin. Hrana o avea asigurată, iar climatul îi era favorabil. Singura «perfecţionare» dobândită de-a lungul mileniilor a fost abandonarea obiceiului de a cloci ouăle, cum făceau mai toate vieţuitoarele contemporane lui.

Naşte o fiinţă vie, fragilă şi informă. Aceasta se refugiază în blana de pe partea ventrală a mamei, unde se şi hrăneşte cu lichidul lăptos ce se scurge de-a lungul părului. Numbatul n-are marsupiu ca ceilalţi reprezentanţi ai subordinului Polyprotodonta, caracteristică ce demonstrează de asemenea primitivitatea sa. Este o «fosilă vie», o «rămăşiţă» a vremurilor demult apuse. Este inofensiv şi fricos.

Capturat, nu rezistă mult timp, căci, cu toate îngrijirile date, moare foarte repede, deoarece nu se poate adapta la viaţa de captivitate, încercările făcute în diverse grădini zoologice au dat greş. Numărul redus de exemplare îl recomandă drept un valoros monument al naturii, care trebuie ocrotit.

dupa Aurelian Baltaretu


Lasă un comentariu