Și profesorii greșesc uneori…

4

[via Idei]

Miruna, nu știu de ce, dar n-am reușit să-ți trimitem răspunsul prin e-mail, așa că îți scriem aici, mai ales pentru că e un subiect care merită discutat…

Întrebarea, în sens extins, ar suna cam așa – cum abordezi problema în momentul în care afli că profesorul/învățătorul predă o informație greșită? Ba, mai mult, ce faci când copilul avea informația corectă, iar cel de la catedră îl corectează cu o informație greșită?

Deși n-am cine știe ce calificare în direcția asta, mi se pare că-i musai să-ți înveți copilul să aibă gândire critică. Consider că e absolut esențial să fie educat în spiritul căutării, investigării și verificării, pentru că reversul (înghițitul informațiilor fără niciun fel de filtru propriu) e pur și simplu nesănătos. Pe de altă parte, învățătorul, profesorul și școala în general ar trebui să fie privite cu respect și să rămână în mințile celor în formare drept surse credibile. Și aici e marea dificultate – echilibrul fin între gândirea critică și încredere…

Însă obiceiul de a filtra și de a verifica e mult mai ușor de susținut în epoca asta, când o multitudine de surse de informare sunt disponibile aproape instant. Mai mult, sunt destule materii unde orice lecție poate fi descompusă în unități ușor de clasificat după citeriul corect/greșit. Iar când vine vorba de limba română, orice cuvânt poate fi verificat cu ușurință în DOOM.

În rest, n-ar fi rău să ne educăm și pe noi înșine sau măcar pe cei ce vin după noi să fie un pic mai toleranți la micile greșeli. E perfect omenește să mai greșești din când în când, e rezonabil să ai zile proaste, e de înțeles că se întâmplă să mai fii și obosit etc. Sigur, ca profesor ai o responsabilitate foarte mare și rigoarea ar trebui să fie regula. Dar chiar dacă ar fi cum îmi place mie să cred (că măcar 95% dintre cadrele didactice sunt conștiente de răspunderea pe care o poartă), tot părinții rămân cheia educației sănătoase.

PS: Apropo de părinți, am auzit în emisiunea asta despre un studiu referitor la corelația dintre educația în sistemul de stat/privat și succesul profesional ulterior. Iar dacă vă gândiți la mitul ăla care spunea că ”la noi se face carte, nu ca-n alte părți”, vă spun că asta poate că e (era?) valabil pentru comparații între sistemele de învățământ de stat. În alte țări (în special în SUA), învățământul privat e cu totul altă poveste. Însă chiar și în ciuda acestui aspect, studiul a descoperit că niciuna dintre cele 2 forme nu influențează semnificativ succesul ulterior. În schimb, gradul de implicare al părinților e hotărâtor.

Distribuie:

4 comentarii

  1. "...cum abordezi problema în momentul în care afli că profesorul/învățătorul predă o informație greșită? Ba, mai mult, ce faci când copilul avea informația corectă, iar cel de la catedră îl corectează cu o informație greșită?"
    In opinia mea, PRIMA "masura" de luat (imperativ necesara) este "luarea legaturii" cu cadrul didactic in cauza pt a-i solicita lamuriri, explicatii si demonstratii. (CE te faci daca ceea ce stiai TU drept corect a fost intre timp - fara stiinta ta - declarat / descoperit drept incorect? O regula gramatical-ortografica poate sa fi fost schimbata, un record geografic poate sa se fi modificat (populatia, industria...), sau sa fi fost corectat printr-o noua descoperire geografica, la istorie se poate sa fi fost descoperit vreun nou document, mai credibil, sau sa fi fost facuta vreo noua descoperire arheologica etc...)
    Apoi, daca profesorul in cauza nu poate (sau nu vrea) sa sustina (cu material bibliografic satisfacator) afirmatiile sale - sau daca explicatiile sale nu ne conving - sa-i demonstram NOI LUI/EI ca cele afirmate de el/ea la clasa erau gresite (in care scop e bine ca SI NOI sa avem cu noi material bibliografic satisfacator, nu doar propria opinie exprimata verbal) si sa-i cerem sa corecteze - in fata clasei, precum si elevilor celorlalte clase la care preda aceleasi cunostinte - erorile afirmate.
    (Solutia propusa de dumneata, cea cu "gandirea critica", nu functioneaza la "clasele mici", nici nu evita dobandirea de cunostinte gresite de catre ceilalti elevi - mai putin educati in spiritul analizei critice, sau cu mai putin discernamant in utilizarea acesteia - ai respectivului cadru didactic.)
    In sfarsit, daca rezolvarea "pe cale amiabila" esueaza (din obtuzitatea sau incapatanarea cadrului didactic) ramane nedorita metoda a reclamarii acestuia - intai conducerii scolii, apoi (daca rezolvarea oferita la acest nivel este nesatisfacatoare) inspectoratului scolar (inspectorului de specialitate).

    "...părinții rămân cheia educației sănătoase."
    Perfect adevarat - DACA respectivii parinti sunt atat capabili cat si dispusi sa faca asta. Ce te faci cu copiii cu parinti inculti, sau cu cei ai caror parinti sunt plecati prin tari straine, sau cu cei ai caror parinti - chiar daca dispun de cunostintele respective - nu au si abilitatea de a le transmite copiilor, sau nu au timp (mai exista si parinti cu cate doua servicii...), sau pur-si-simplu "nu vor"?
    Ideea exprimata de dumneata ar face ca un copil de taran (spre ex) (sau de gunoier, sau... etc) sa fie condamnat sa nu-si poata depasi (decat prin vreo "minune")... "conditia sociala" mostenita.

    "...dacă vă gândiți la mitul ăla care spunea că ”la noi se face carte, nu ca-n alte părți”, vă spun că asta poate că e (era?) valabil pentru comparații între sistemele de învățământ de stat."
    Din cate am citit eu pana acum, se pare ca britanicii procedau taman invers: apreciau in mod deosebit invatatura dobandita in "scolile publice" (prin opozitie cu invatamantul privat, in care aveau MULT mai putina incredere).
    Da' poate ca cele stiute de mine or fi depasite - nu am informatii despre invatamantul CONTEMPORAN.

     (0)
     (0)
  2. Victor, gradul de implicare n-are neapărat legătură cu nivelul de cunoștințe. Pot să fiu de acord că, în general, probabil că există o corelație pozitivă între nivelul de educație și nivelul de implicare, dar educația sănătoasă cred că are mai multă legătură cu sprijinul. Adică nu trebuie să-l învețe părintele carte, dar poate să fie atent la evoluția odraslei (măcar după criteriul note dacă repere proprii de cunoștințe n-are).

     (0)
     (0)
  3. Emi, pana si GRADUL (nivelul) de implicare depinde (oarecum si oarecat) de nivelul de (lipsa de) educatie al parintilor (incat acestia sa nu ajunga sa-i spuna scolarului (CU BUNAVOINTA SI DORINDU-I - SINCER - BINELE) "gata, ai invatat sa citesti, sa scrii si sa socotesti, ba ai invatat si sa canti - stii deja tot atata carte ca popa si ca primarul*; acu' lasa pierdutul timpului cu cartile si treci si fa si tu ceva folositor prin gospodarie, ca esti deja baiat mare"), dar CU ATAT MAI MULT depinde MODUL de implicare: fie parintii aia cat de binevoitori, daca sunt nestiutori probabil ca nici n-ar sti CU CE sa contribuie la educatia copilului (altceva decat sa vegheze ca acesta sa nu intarzie la ore, sa-i creeze conditii de invatatura (libertate, caldura, lumina, liniste) si sa aiba grija sa nu-i lipseasca nimic din ce zice ca-i trebuie - ca nici CE anume ii este cu adevarat necesar n-au de unde sa stie cu precizie decat daca intreaba profesorul, ceea ce oamenii inculti se sfiesc sa faca: CUM sa intre EI in vorba cu "domnii"?)
    * Principalele repere de referinta in lumea rurala, lume... sa zicem (eufemistic) "cu un nivel mai redus de educatie si de cultura" (alaturi de "doctor" (de multe ori un amarat de felcer), de invatator si de crasmar - si (poate) de notar)...

    Reciproc: un nivel elevat de educatie** al parintilor nu garanteaza nici macar CAPACITATEA acestora de a ajuta (pe deplin) copilul, cu atat mai putin disponibilitatea (ca timp, energie, calm etc) SI bunavointa. (Mai exista SI PARINTI - EU am auzit, cu urechile mele! - care zic: CE sa-'nvete atata, mie LA CE mi-a folosit? Ia lasa-l mai bine sa invete sa "faca bani", ca UITE la... (si urmeaza exemplul concret) cat de bine a ajuns in viata, si doar STII cat de putina carte stie".)
    ** Am scris "educatie", NU "cultura": o asemenea atitudine numa' de om cult nu-i - da' (din pacate)-'i reala...

    Orientarea dupa note-e... Stiu si eu ce sa spun? "La vremea mea", pe mine media NOTELOR ma situa ("pe meritatelea"***) undeva catre sfarsitul primei jumatati a elevilor clasei (46 cu totul), desi cam toti colegii si profesorii recunosteau ca ma situam (alaturi de vreo cinci alti colegi - toti cam de acelasi nivel) - ca nivel real de CUNOSTINTE - cam intre locurile 4 si 8 din clasa, dupa cei trei asi ai clasei (un superdotat si doua tocilare destepte).
    CU ATAT MAI MULT mi se pare... "nereprezentativa" orientarea dupa note dupa ce am asistat la o experienta care mi-a demonstrat "minunea": o eleva (de gimnaziu) "bunicica" (la invatatura) se tot situa (ca note) in coada clasei, pana cand a avut cu maica-sa (patroana de mica societate comerciala) o discutie serioasa in tete-a-tete, dupa care (in urma unei "vizite" a mamei la scoala) BRUSC a intrat in elita (ca note) a clasei... (Stiu si cat "s-a dat"...) Si-atunci, CUM ramane cu orintarea STRICT numai dupa note? O proasta / rauvoitoare a devenit brusc geniu / binevoitoare, in urma "cotizatiei"?
    Pe de alta parte, daca esti necunoscator, dar stii de aceste "dedesubturi", CUM sa contesti "plangerea" elevului ca-i nedreptartit de catre profesor fiindca "n-a dat"? Iar daca "dai" - CUM sa mai verifici daca copilul INTR-ADEVAR - STIE?
    *** In tot liceul n-am avut nici macar CAIET de teme de casa (la nici o materie), necum sa mai si scriu in el, iar atunci cand invatam acasa era sarbatoare - insemna ca urmeaza teza. Nici macar pt extemporalele anuntate nu invatam dinainte imi era suficient cat imi ramasese in minte de la predarea lectiei (doar eventual in pauza dinaintea orei respective sa fi recitit lectia), dar ceea ce-mi ramanea in minte in mare parte mai stiu si acuma...

     (0)
     (0)
  4. Victor, sunt absolut convinsă că s-a înțeles ce am vrut să spun. În rest, n-am pretenții de axiomă, deci recunosc limitele afirmațiilor mele 🙂

     (0)
     (0)

Lasă un comentariu