Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.
Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.
Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.
V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.
Please briefly explain why you feel this question should be reported.
Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.
Motivul pentru care raportezi utilizatorul.
Cartea asta am primit-o de la părinții mei în ziua în care împlineam 8 ani. A fost prima carte (mai consistentă) pe care am avut răbdare să o citesc din scoarță în scoarță și mi-a plăcut foarte mult!
Voi vă amintiți ce carte ați citit prima dată?
Cezar Petrescu – Däumling (Neghiniță) 😉
O carte cu fabule de Tolstoi, cu multe ilustratii.
Urmata de basme de Ispirescu, care ma plictiseau spre final de volum ca deja prinsesem povestea, imparatul , Fat Frumos, zmeul, balbla, same story. 🙂
Imi amintesc prima carte citita ca fiind Biblia copiilor…eram in clasa a 3-a si o citeam pentru a treia oara, mereu o terminam si ma apucam iar sa o citesc, nu stiu nici acum de ce eram asa obsedata de cartea aia. In paralel mai citeam povesti, desigur de Fratii Grimm doar erau la moda, imi amintesc si acum „Elza cea desteapta de da in gropi” din cauza asemanarii numelui personajului principal cu al meu:))
Pt ca sa „scape de gura mea” – care-i cerea mereu „sa-mi citeasca din carte*”, desi respectiva carte imi fusese citita de atatea ori incat o invatasem pe-de-rost, eu corectand-o (din memorie) pe mama atunci cand ea (de oboseala) citea gresit, sau mai sarea cate-un paragraf ca sa termine mai repede capitolul promis pt acea seara – s-a apucat saraca maica-mea intr-o vara-toamna, pe cand implinisem 4 ani, sa ma invete literele (alfabetul) „de tipar”, amenintandu-ma ca ma pune sa-mi citesc singur cartea. Am fost ATAT de „prins”, de surescitat de aceasta posibila perspectiva, incat in nici o saptamana memorasem tot alfabetul si incepuzem (singur, fara mama!) „cazna” recunoasterii literelor din text, apoi a descifrarii (pe litere) a textului, si dupa (probabil) vreo luna sau doua incepusem intr-adevar sa-mi citesc singur. Maica-mea, gospodarind prin preajma, ma vedea (desigur) „cu cartea-‘n mana”, ma auzea citindu-mi cu voce tare, dar credea ca „fac pe nebunul” recitand textul din memorie. „A ramas blocata” insa atunci cand – la sfarsitul citirii cartii – am venit la ea intreband-o CE inseamna nu-mai-stiu-CARE cuvant din caseta redactionala (DE UNDE sa fi stiut eu atunci ca „a citi o carte” nu presupune si citirea acesteia? Eu eram bucuros ca „o prinsesem” pe mama ca nu-mi citise TOATA cartea…) M-a intrebat unde auzisem cuvantul si de ce nu intrebasem ce inseamna pe persoana care il pronuntase, a fost neincrezatoare cand i-am spus ca l-am citit si m-a pus sa-i citesc („pe sarite”, nu recitat „pe de-a randul”) din carte, apoi din nu-mai-stiu-care ALTA tiparitura… si-„am incurcat-o”: in doua saptamani imi predase si alfabetul „de mana”, facusem (cu ea) niste (minime) exercitii de scriere si apoi – fiind deja decembrie – m-a pus sa-i scriu singur lui Mas Craciun (in loc sa-i fi dictat ei scrisoarea, ca in precedentii doi ani). (Hm! „Festele memoriei”! Tin minte perfect (INCLUSIV „trairea spirituala”) cele petrecute atunci, acu’ cinci decenii jum’ate, desi de multe ori nu imi mai amintesc CE am mancat in seara precedenta, sau daca n-oi fi uitat sa-mi iau medicatia de intretinere…) Nu pricepeam nici-in-ruptul-capului DE CE vrea mama sa mai scriu scrisoarea inca o data, frumos… (Eu nu incepusem scrierea cu „bastonase, carlige si liniute”, nici pe pagina anume liniata, si literele „imi iesisera” inegale ca marime si strambe (ca forma a fiecarei litere si ca pozitie a acesteia fata de literele din jur). A trebuit ca intai sa se dumireasca saraca mama CE nu inteleg eu, apoi sa se straduiasca sa-si dea seama DE CE nu inteleg, pe urma sa-mi scrie dumneaei un text scurt (avea – si are si acum, la aproape 94 de ani, abia mai vazand si tremurandu-i (usor) mana – un superb scris caligrafic) si sa ma puna sa compar aspectul celor doua texte, pt ca IN SFARSIT sa pricep si eu rolul esteticului in „scrierea de mana” si sa consimt la re-scrierea scrisorii, incercand sa aliniez si sa „leg” litere cat mai egale… (litere mele „de mana” fiind initial ne-„legate” intre ele, caci ASTA nu ma invatase nimeni CA trebuie facut si CUM anume se face – doar literele de tipar nu sunt legate…)
* Pt ca TOTUSI sa si raspund la intrebare: „cartea” „in cauza” (atunci nu trebuia precizat CARE carte, „cartea” insemnand automat ACEA carte…) fiind „Aventurile lui Cepelică” – sa-mi fie rusine, da’ nici impuscat nu-mi mai amintesc acum numele autorului (italian) – o… fabula in proza (avand drept „personaje” legume si alte vegetale – spre ex caleasca era trasa de castraveti) care se constituia intr-o… (probabil) nuveleta (desi in amintirea mea era un ditamai romanul).
Asa de mult regret ca la un transfer de proprietate asupra unei „boxe” – pe cand eu eram plecat indelung din oras, „la cătănie” – „ai mei” (excedati probabil de efortul fizic depus si de necesitatea gasirii de loc – in apartament – pt toate „cioveiele”) nu au eliberat boxa complet, si cu acea ocazie s-au pierdut multe „maruntisuri”, inclusiv toate cartile copilariei mele mici (pe langa „carte” – mai mult carti cu poze si brosuri: „Arici Pogonici”, „Luminita”… dar si (spre ex) „Aventurile lui Habarnam”)…
Gianni Rodari. Dar nu era Cippolino pe vremea aia…?
Cicu: Multumesc pt ca mi-ai amintit.
Presupun ca si pe vremea aia TOT Cippolino o fi fost numele IN ORIGINAL, dar in versiunea romaneasca pe care o aveam eu numele era tradus drept „Cepelica”*. (Pe acea vreme nu se traduceau in limba nationala** numele rusesti, celelalte da.)
* Scriind comentariul aici mi-am amintit cum in acea carte la un moment dat erau mentionati in text un pomelnic intreg de nemotenii ale eroului principal, cu numele (toate inrudite cu „ceapa” si derivate prin sufixe) ciudat „traduse” in romaneste (ca „rezonanta” a cuvantului rezultat) (spre ex „cepşoară”), si (tastand) ma gandisem exact la modul specific italian de formare a multor cuvinte (unele nu neaparat cu sens diminutiv / augmentativ, ci poate persiflant, poate de alint…) derivate din cuvantul „principal” initial, si la multitudinea de sufixe (ba parca uneori chiar si prefixe) folosite pt acest scop – lucru pe care la acea vreme nu-l stiusem (EVIDENT – intrucat habar n-aveam nici macar despre EXISTENTA limbii italiene, necum sa fi cunoscut macar rudimente din aceasta) – precum si la faptul ca limba romana este – din acest pdv – mult mai… putin imbelsugata (era sa scriu „mai saraca”, dar mi-am dat seama ca (in optica mea) nu limba romana este saraca, ci limba italiana este excesiv de… prolifica) in acest mod de derivare.
** Mai degraba invers: mai degraba era „tradus” in ruseste numele national al autorului cate unui rezultat meritoriu – spre ex pe acea vreme „se facea propaganda” („pe soptite”, nu in scris) faptului ca becul electric fusese inventat de rusul (!) Edisonov (!!) Autentic!
Victor, dar tu esti un adevarat wunderkind! Si eu care ma fuduleam tare de tot ca citeam ” Rosu si negru” a lui Stendahl, la 11 ani.
Asta a fost prima mea carte citita, imprumutata ” pe sest” din biblioteca unei vecine betive, fostà invatatoare. Copil nevoias fiind, cu o droaie de frati mai mari, de unde bani pt culturalizarea acasa? Asa ca, abia asteptam inceputul anului scolar si cand fratii mei primeau manualele, eu eram prima care le citeam pe nerasuflate ( de mica eram dilie si nu mi-a trecut nici acum, caci nu-mi placeau vacantele, plangeam sa inceapa scoala mai repede). Devoram, metaforic vorbind, literatura, gramatica, istoria, manualele de biologie chiar, anatomia, zoologia… deh, 3 frati si o sora, mai mari, in ani diferiti de studiu, bucuria mea!
Vecina ma trimitea sa-i cumpar paine, sa-i duc gunoiul, iar eu, drept rasplata, nu primeam bani sau bomboane, o rugam sa-mi dea carti. Ea imi dadea tot din acelea pt copii, cu poze, blabla, eu nu si nu! Eram inaintea vremii. Asadar, (o spun cu rusine si cu toata cainta de care sunt in stare) am furat-o, aia s-a nimerit, nu ca stiam eu ce contine. Apoi, am dus-o la loc, fara sa stie ca o luasem. Mi-e rusine, dar deja de pe atunci cartea, cititul mi se infiltrasera in sange ca un drog… si stiti la ce tertipuri apeleaza drogatii pt a face rost de o doza.
Am recitit-o pe la 17 ani, cand mi-am daruit-o de ziua mea, cumparand-o cu banii munciti in vacanta si am inteles mult mai bine (credeam eu) toata nebunia aceea de dragoste falsa, interesata, de dorinta de parvenire etc. Apoi, pe la vreo 30 am re-recitit-o, descoperind noi valente ale sinelui uman si in sfarsit, semnificatia titlului. Hai ca v-am plictisit, va las cu bine.
Mda, copilaria mica nu mi-a fost chiar banala (incepand cu faptul ca prima amintire pe care o am din viata mea este nu cu mama, ci cu o pisica).
Oricum, citirea la 11 ani a lui „Rosu si negru” nu este catusi de putin un fapt mai putin iesit din comun – DACA ai si inteles (fie si la un nivel mai redus, mai copilaresc) ceea ce ai citit.
Desi eu am inceput sa citesc mult mai devreme, primele lecturi mi-au fost bine dirijate, catrre scrieri de varsta mea, si prima „evadare” am facut-o tot pe la 10-11 ani, citind (fara permisiune) „Spartacus”, urmata Sienkiewicz – intai „Quo vadis” (care (dupa primele pagini) a mers bine – citita ca roman de aventuri), apoi „Faraonul”. (Aceasta din urma carte „m-a invatat minte” – INTR-ADEVAR „nu era de nasul meu” (nu era adecvata nivelului atins de mine in maturizarea intelectuala, emotionala si spirituala). Dupa aceea „m-am multumit” (o vreme) sa citesc ceea ce-mi era recomandat de maica-mea (care – saraca – ORICUM era „facuta” in-fel-si-chip de prietene si rude ca „ma chinuia in halul ala” dandu-mi sa citesc carti prea mature, care nu erau pt varsta mea; dac’-ar fi stiut ei ca eu tanjeam dupa carti MAI mature…)
Oricum, eram la o varsta relativ mare (pe la liceu, poate chiar la facultate) cand am ramas uimit (la o re-lecturare intamplatoare) ca INCA imi mai facea placere sa recitesc basme. TOT cam pe la varsta aia „am descoperit” (cu mare intarziere) „Robinson Crusoe” (nu stiu CUM de-„mi scapase” pana atunci) – si cu cartea asta am avut o mare surpriza: nu-i nimic de mirare ca am citit-o cu drag si cu placere si cu pasiune ATUNCI, da’ am fost surprins cu cat drag (si nu ma refer aici la o placere… nostalgica, ci la o autentica placere de a citi) am tot recitit-o de-a lungul vietii, cam la fiecare 5-10 ani, de fiecare data vazand-o cu alti ochi si descoperindu-i tot alte si alte valente. (La fel am patit cu – dintre cartile pe care „la vremea lor” le citisem cu drag – majoritatea scrierilor lui Jules Verne, si cu toate cele ale lui Isaac Asimov, si cu un mare numar dintre lucrarile lui Jack London – SI cu romanele lui Sienkiewicz – dar (spre mirarea mea) nu si cu (spre ex) cele ale lui Dumas, sau ale lui Paul Feval.)
P.S. Desi si eu (copil singur la parinti) provin dintr-o familie… (Hm!) „modesta” socio-economic, am avut noroc de parinti (maica-mea in special) ultra-protectivi pt mine SI cu drag de carte, care (la varsta mea mica) imi cam asigurau ei „necesarul” de carti de citit.
N-am fost niciodata in situatia de a fi nevoit sa muncesc pt a-mi putea procura vreo anumita carte – dar majoritatea banilor castigati de mine (pana inca eram „in ingrijirea” alor mei) ACOLO se duceau…
Ulterior imi cam formasem deja o biblioteca nu prea neglijabila (pt vremea aceea si pt varsta mea) cu „titluri” relativ mature, si – pe baza de reciprocitate – am inceput sa iau cu imprumut (pt lecturare) carti de la O MULTIME de persoane dintre cunostintele mai apropiate (posesia unei asemenea biblioteci personale (sau accesul nu foarte ingradit la una) – sau CEL PUTIN o mare placere a cititului – erau unul dintre criteriile de baza in alegerea cunostintelor de care ma apropiam mai mult), si in tot timpul am continuat sa-mi sporesc biblioteca personala (PT ASTA cheltuind in copilarie majoritatea „banilor de buzunar”, in detrimentul prajiturilor, siropurilor, inghetatelor, ciocolatelor, bomboanelor, vizionarii de filme etc)
Bibliotecile publice „le-am descoperit” tarziu – si cam fara efect* – in multe cazuri (in special referitor la bibliotecile scolare si la cele de cartier) avand eu personal „fond de carte” mai mare** decat biblioteca respectiva… .
* Mai putin faptul ca in vacanta clasei a XI-a – cand invatasem (autodidact) franceza, traducand (in scris), cu ajutorul unui foarte bun dictionar (care avea un prim capitol continand principalele reguli gramaticale SI exceptiile de la reguli, toate exemplificate) o carte facila (un western pt copii) – am profitat la maximum (citindu-le) de putinele carti in franceza pe care le-am gasit prin biblioteci.
** De-a lungul timpului numarul de „titluri” (bineinteles) a tot crescut, incat la ora actuala (fara sa le fi numarat vreodata in ultimele patru decenii si fara a avea vreo „evidenta” a lor) tre’ sa am vreo cateva zeci de mii: cu vreo doua decenii in urma, la ultima mutare masiva, cartile umplusera complet (stivuite cu grija ca sa nu se deterioreze) doi metri cubi – si intre timp mai carasem si separat „cate ceva” (cateva sute) ce voisem sa-mi ramana la indemana, fiindca STIAM (si am avut dreptate) CAT timp trebuie (dupa o asemenea… dislocare) pt a re-ordona cat-de-cat un asemenea numar de carti, astfel incat sa poti sa si gasesti ceea ce cauti. Si ulterior am mai cumparat***…
Pacat ca n-am posibilitatea sa le organizez cumva astfel incat sa le am pe toate aproximativ la un loc, si sunt nevoit ca un mare numar de carti sa le tin la maica-mea in apartament, altele sa le tin ambalate si depozitate „stiva”, si multe imi stau in vrafuri pe care le gasesti unde nici nu te gandesti: pe dulapuri, pe scaune, pe sub / dupa paturi / canapele / fotolii, prin colturi, sub pianul doamnei mele (spre furia ei, din-cand-in-cand mai „scapa” si PE el – temporar – cate un teanc-doua)…
*** ACUMA nu mai cumpar – atat din motive… pecuniare, cat si pt ca INCA mai am (necitite) carti pe care (probabil, din cauza slabirii vederii si a puterilor) nu voi apuca sa le citesc pe toate in viata asta – asta fara a mai mentiona si cartile pe care intentionez sa le re-citesc.
Când o să vrei să vă despărțiți de ele, să mă anunțați, aș fi interesată de cele pentru copii(5-12 ani). Consider foarte importanta această perioadă și impactului care îl are prima carte din copilărie!
o carte de basme de Petre Ispirescu.Parca mi-o amintesc si acum,avea coperta foarte fina
Hm! M-ati facut sa ma gandesc mai indelung (si mai intens, mai concentrat) la vremea copilariei, si tot mai multe „secvente” „se lumineaza”…
Dupa „Cepelica” (tot in perioada prescolara, si ulterior pana pe la gimnaziu) una dintre primele carti citite de mine (repetat, indelung, cu placere) a fost volumul doi din basmele fratilor Grimm („Povesti alese”) (volumul intai nu il aveam, probabil – intrucat maica-mea avea o grija nemarginita de putinele carti pe care le avea pe atunci – cartea fusese cumparata gata-descompletata de la vreun anticariat), o carte de calitate proasta (ca material – era tiparita pe „hartie de ziar”, incat – prin lecturari multiple, chiar daca grijulii – s-a degradat pana la a fi nu numai ilizibila, dar si nerecognoscibila). Initial avusese coperte rosii intens pe care nu figurau decat (scrise cu alb, cu litere mari „de mana”) titlul si autorii.
TOT numai volumul doi („Eroii”) am avut si „Legendele Olympului”, pe care am citit-o si rascitit-o mai tarziu (cred ca de pe la inceputul gimnaziului, sau poate de pe la sfarsitul claselor elementare). (DE ACEEA mi-e ciuda ca m-am pomenit recent nestiind nici macar CATE au fost „muncile lui Hercule”, necum sa fiu sigur si CARE anume au fost acelea (TOATE): de fiecare data imi amintesc cate unele (vreun oarecare numar – probabil nu aceleasi (si nu acelasi numar) de fiecare data), niciodata nu sunt sigur CATE „mi-au scapat”.)
degetica apoi alba ca zapada in continoare carti mici dar cand am mai crescut am inceput sa citesc carti mai mari scrise de autori celebri.in fine acum citesc „elevul dima dintra saptea” .si am terminat recent cartea robin hood.
Daca citesti acum cartea lui Drumes, ia intreaba-l de ce nu l-a scris pe ” dintra” cu cratima? Si majusculele ii sunt cu desavarsire necunoscute…
Nu prea le are cu gramatica, asa-i? Si mai scrie si carti, agramatul…
In clasele 1-4 am citit carti usurele precum „Heidi”, „Vrajitorul din Oz”, dar prima mea carte mai marisoara a fost dupa ce am terminat clasa a 4-a: „Capitan la 15 ani”. Luand in considerare perioada de atunci, pana prin clasa a 8-a, pot spune ca Jules Verne mi-a marcat foarte placut copilaria.