Apus de soare de Barbu Stefănescu Delavrancea (comentariu)

0

Barbu Stefănescu Delavrancea debutat în anul 185 cu volumul de nuvele „Sultănica” dar se va impune în acest gen cu „Hagi-Tudose”.

In 1909, vede lumina rampei drama în patru acte „Apus de soare”, prima piesă dintr-o trilogie cu acelaşi titlu, urmată de „Viforul” şi „Luceafărul”. Cele trei drame evocă momente din timpul domniilor lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş.

Acţiunea dramei  Apus de soare se situează în anul 1505, ultimul an de cârmuire al domnitorului supranumit Soarele Moldovei,

Drama are un dublu conflict: unul intern, psihologic, conflictul din conştiinţa şi sufletul lui Ştefan, dintre Ştefan ca om şi Ştefan ca domn. Bătrân şi bolnav îşi presimte sfârşitul dar, ca domn, are o înaltă datorie faţă de ţară şi el năzuieşte să aşeze pe tron un urmaş demn, capabil să asigure, în continuare, neatârnarea şi propăşirea ţării.

Conflictul extern în intensifică pe cel intern. Boierii complotişti, în frunte cu paharnicul Ulea, i se opun lui Ştefan, uruind să ridice în scaunul ţării pe un adept de-al lor.

În aceste împrejurări, o rană mai veche de la picior recidivează şi singura salvare este operaţia. Ştefan o suportă cu bărbăţie, dar este obligat să stea ţintuit la pa, fiindcă orice mişcare îi periclita viaţa.

Aflând aceasta, complotiştii trec imediat la acţiune şi, cu mare alai, pornesc spre palat să-l înscăuneze pe Ştefăniţă.

Cu toate că ştie ce-l aşteaptă, Ştefan nu ezită nici o clipă. Se ridică de pe patul de suferinţă şi cu paloşul în mână iese înaintea complotiştilor.

Personaj monumental, de proporţii romantice, Ştefan cel Mare impresionează prin voinţa şi hotărârea de nestrămutat. Îl izbeşte cu paloşul pe Ulea retezându-i capul, dar, se pare, că acesta murise, în picioare, de spaimă, chiar înainte de a-l atinge paloşul, atât era de temut Voievodul.

În faţa mulţimii, Vulturul Moldovei pune mantia domnească pe umerii fiului său, Bogdan, pe care-l consideră a fi cel mai vrednic urmaş.

Eroul excepţional, Ştefan, se suprapune, ca personaj literar, personajului istoric real. Discursul său din momentul înscăunării lui Bogdan, probează, mai presus de toate, dragostea sa neţărmurită faţă de patrie:

„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilo vostri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor…”

Extenuat, după înfăptuirea acestui act eroic, prin care se asigura continuitatea ţării, Ştefan se prăbuşeşte, mort, la picioarele noului domnitor. El a murit ca om, dar va trăi veşnic în conştiinţa neamului şi a poporului pentru măreţele sale izbânzi şi înfăptuiri, pentru patriotismul său înflăcărat, pentru spiritul de sacrificiu manifestat până în ultima clipă de viaţă.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?