Folclorul – izvor de inspiraţie
Fascinaţia exercitată de obiceiurile şi tradiţiile poporului asupra lui Eminescu, încă de pe vremea cînd fugea cu trupele de teatru de la gimnaziul din Cernăuţi şi colinda prin ţară, culegând proverbe, poezii, basme, cântece epice, a rămas constantă. El a susţinut şi a demonstrat inegalabila valoare şi frumuseţea estetică a tezaurului nostru de cultură populară, din care s-a inspirat, cu convingerea că orice creaţii de valoare: „nu se pot întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.” (M.Eminescu)
Folclorul – ca sursă de inspiraţie în opera poetului nostru naţional – poate fi clasificat în două categorii distincte:
- Opere ce păstrează, în planul formei, ideii, temei, motivului, tonalităţii sau expresiei, unele contingenţe şi asemănări cu lirica populară (Revedere, La mijloc de codru, Ce te legeni) etc.
- Opere ale căror idei sau motive s-au topit definitiv în noua structură, căpătând expresia inconfundabilă a creaţiei eminesciene (Luceafărul, Călin – file de poveste).
Proza eminesciană
Cele mai cunoscute opere în proză ale poetului nostru naţional sunt nuvelele: Sărmanul Dionis, Cezara şi romanul Geniu pustiu (neterminat).
Sărmanul Dionis este o nuvelă fantastică, „un lanţ de viziuni”, după cum a afirmat G.Călinescu, sub care se ascunde „un simbol, nerezolvabil, confuz.”
Acţiunea nuvelei se modulează pe un motiv filozofic, provocat de citirea cărţii lui Zoroastru.
Pe când tânărul Dionis încerca să descifreze semnele ei cabalistice, se produce o misterioasă ieşire din timp. Dionis este proiectat într-un trecut îndepărtat, în epoca lui Alexandru cel Bun, cu aproape cinci secole în urmă, devenind aici călugărul Dan, elev al vestitului dascăl Ruben. Acesta stăpâneşte tainele şi misterele „ştiinţelor”cabalistice şi-l îndeamnă pe Dan să persiste pe calea revelaţiilor.
Împreună cu iubita sa, Maria, călugărul Dan va efectua o călătorie în lună.
Trezit din vis, tânărul îndrăgostit Dionis-Dan, are sentimentul unei fericiri nemărginite, descoperind-o alături pe fiinţa iubită.
Enigma nuvelei rămâne însă nedezlegată, căci sensurile şi semnificaţiile sale nu pot fi delimitate. S-ar părea că avem un exemplu de dedublare a fiinţei umane, desăvârşită pe fondul unei frânturi dintr-un vis sau ni se insuflă iluzia că Dan trăieşte anticipativ una din experienţele sale viitoare.
Se remarcă ingeniozitatea imagistică şi pendularea desăvârşită între fantastic şi real.
Fantasticul la Eminescu se realizează, fie pe baza unor mutaţii în timp şi spaţiu, fie printr-o condensare, o suprapunere insesizabilă de planuri, unde structurile fictive funcţionează după criterii şi legi specifice.
Pe de altă parte, imposibilitatea distingerii, la nivelul filonului epic, a limitelor de contur dintre aceste planuri, precum şi acceaşi imposibilitate de depistare a unei linii de excludere dintre cele două ipostaze ale personajului Dan-Dionis, demonstrează superioritatea artei, a prozei fantastice eminesciene.
Nuvela impresionează şi prin caracterul ei vizionar, prin uimitoarele dimensiuni imagistice şi filozofice.
Lasa un comentariu