Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu (rezumat si comentariu)

0

Trilogia „Fraţii Jderi” este un roman fluviu, monumental, o evocare epopeică a Moldovei sub conducerea lui Ştefan cel Mare.

Primul volum, Ucenicia lui Ionuţ, este axat pe formarea oamenilor măriei sale, a acelor viteji în stare să apere ţara în orice împrejurare. În centrul acţiunii se află Ionuţ, jderul cel mic, însărcinat de domnitor  să-l slujească pe Alexandru, fiul său cel mai mare. El se remarcă prin temeritate, fiind gata în orice clipă să întreprindă orice acţiune, sfidînd orice pericol.

În peregrinările prin Ţara de sus, fiul domnitorului se îndrăgosteşte de domniţa Nasta, care, între timp, este luată în robie de tătari. Ionuţ pleacă în căutarea ei, hoărât s-o readucă în ţară. Află în cele din urmă, că, în disperare, jupâniţa s-a aruncat în mare ca să scape de robie.

Ni se înfăţişează şi alte personaje devotate trup şi suflet domniei, cum sunt feciorii starostelui vânătorilor, Onofrei şi Samoilă, voinici care izbesc în duşmani cu proţapurile şi drugii de la căruţă mai cu spor decât cu armele.

Conducerea lui Ştefan cel Mare este o adevărată binefacere pentru ţară. Cârmuind cu pricepere şi străşnicie, Ştefan a asigurat nu numai belşugul ci şi ordinea şi siguranţa pe drumurile ţării. Vodă însuşi îi iubeşte şi îi apreciază pe voinici şi în ei îşi pune nădejdea pentru războaiele de neatârnare plănuite.

În al doilea volum, Izvorul Alb, accentul cade pe pregătirile făcute, cu chibzuinţă, de domnitor din timp de pace pentru întâmpinarea primejdiilor care priveau ţara.

Caracterul aventuros se mai regăseşte şi aici. Când jupâniţa Maruşca, fiica naturală a domnitorului, este furată şi dusă în Polonia de un boier, jderii, ştiind că aceasta era iubită de fratele lor, comisul Simin, se hotărăsc să întreprindă o acţiune fulger pentru descoperirea şi readucerea ei în ţară.

Citește și:   Eminescu, folclorul si proza

Travestiţi în negustori de vite, ei ajung în Polonia salvând-o pe jupâniţă, după care asistăm la căsătoria celor doi, moment de evocare a ceremonialului tradiţional al nunţii, ca etapă decisivă şi definitorie în viaţa oamenilor.

Ştefan însuşi, aflat în epoca sa de glorie, se căsătoreşte cu o descendentă din familiile împăraţilor bizantini, Maria de Mangop.

Cel de-al treilea volum, Oamenii Măriei sale, reflectă, în prim plan, marea bătălie de la Podul Înalt din 1475 încheiată cu zdrobitoarea biruinţă a lui Ştefan cel Mare, a Moldovei asupra turcilor năvălitori. Sprijinindu-se pe popor, domnitorul, strateg şi oştea iscusit, a făcut posibilă o asemenea victorie, în faţa unui duşman copleşitor ca număr şi înzestrare tehnică. Oamenii Măriei sale s-au acoperit de glorie. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pe câmpul de luptă, plătind izbânda cu tributul de sânge. Printre aceştia s-au aflat şi comisul Manole Păr-Negru, tatăl jderilor, comisul Simion şi starostele vânătorilor, Căliman.

De moartea vitejilor este lovit însuşi domnitorul. El îi venerează cu pioşenie chiar pe câmpul de luptă dar, conştient, de menirea sa şi a ţării sale, aici la porţile creştinătăţii, este hotărât să-şi continue opera fără şovăire, să-şi întărească ţara şi să lupte mai depate pentru neatârnare, pentru apărarea valorilor creştinătăţii.

Arta sadoveniană în evocarea epopeică a lui Ştefan cel Mare este unică sub aspectul concordanţei dintre realitatea istorică şi ficţiunea literară. Portretul viteazului şi inegalabilului domnitor stă în paralel cu cel al cronicarului dar însufleţit şi autentic în contextul vieţii fremătătoare:

Citește și:   Bacalaureat 2011 - Proba Limba si literatura romana - Subiect de rezerva

„Se vorebeşte prin sate despre Măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana. Iar când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic… când vine la o sfântă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc, vede colo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?”

Un episod semnificativ pentru devotamentul şi dragostea oamenilor Măriei sale îl constituie şi momentul căderii bătrânului staroste Căliman „străpuns de patru suliţi”. Acesta nu regretă nimic, rămâne de granit şi cu o singură năzuinţă: să se împlinească pentru el datina.

„Bătrânul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsase sânge din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii asupra feciorului său.
-Tu eşti, Onofrei?
-Eu sunt, tătucă.
-Adă-ţi aminte de cele rânduite.
-Da, tătutcă, n-om mai avea în ce da orz cailor.”

Din acest roman epopeic se degajă personalitatea monumentală a domnitorului ca vajnic păstor şi apărător al valorilor străbune, ca exponent al eroismului şi al dragostei faţă de ţară. Reflectând cu obiectivitate evenimentele dramatice din trecut, cruzimile şi răbufnirile violente ale luptei pentru existenţă, Sadoveanu face, în acelaşi timp, elogiul vieţii patriarhale, preamărind valorile perene ce au dăinuit de-a lungul timpului şi au făcut să triumfe , totdeauna, binele şi dreptatea.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?