Grigore Alexandrescu, între clasicism şi romantism

0

Înrudit în aspiraţii cu mari spirite ale literaturii universale ca Byron,Young, Lamartine, La Fontaine, Musset, Hugo şi alţii, poetul Gr. Alexandrescu se distinge, în cadrul generaţiei paşoptiste, prin originalitate şi profunzime, atât în ceea ce priveşte introducerea unor noi genuri şi specii literare, cât şi prin folosirea unor procedee artistice. Poetul este considerat creatorul fabulei şi satirei în literatura română; cât şi un reprezentant de frunte al liricii patriotice.

Originalitatea poetului în crearea fabulei derivă din modalităţile de adaptare a unor teme universale la realităţile noastre. Meritul poetului constă, după Călinescu, în capacitatea „de a vizualiza realitatea şi de a fi lucrat în tuşul epocei”. În acest sens reţinem şi observaţia lui I.Trivale că „Alexandrescu exemplifică, în mod unic în poezia noastră, felul cum o individualitate reală reuşeşte a răzbi prin mulţimea influenţelor străine care o covârşesc aproape, şi triumfă în cele din urmă, biruindu-le”.

Mijloacele folosite în fabulă sunt variate. Pentru a demasca parvenitismul, de exemplu, este pusă în scenă o anumită acţiune. Aflând că unchiul său, boul, a ajuns într-un post mare, viţelul se grăbeşte să-i facă o vizită. Unchiul refuză să-l primească şi dă ordin să fie îmbrâncit. În naivitatea sa viţelul presupune „că unchiu-a orbit/ căci fără îndoială nu putea a crede,/ Că buna sa rudă să-l fi ocolit”.

Procedeul este ingenios. Observăm că pentru a eticheta gradul de decădere al parvenitului este folosit eufemistic verbul a orbi, iar consecinţa acestuia – conjunctivul perfect -l  fi ocoli t– produce efecte ironice.

Limbajul artistic se individualizează, generând, în vorbirea personajelor, comicul şi ironia. Epitetele depreciative: lichea neruşinată şi potaie, realizate din cuvinte populare, dau, în context, o coloratură expresivă specifică, dezvăluind opoziţia ireconciliabilă dintre vorbele  şi faptele demagogului politic, în speţă, dulăul Samson, surprins şi demascat de intervenţia căţelului Samurache:

„Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,/ Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”Dulăul însă ripostează cu furie: „Noi fraţii tăi,potaie? O să-ţi dăm o bătaie,/ Care s-o pomeneşti./ Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,/ Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”

Uneori, chiar din felul cum cade accentul pe o unitate frazeologică se obţine un anumit efect. Într-o replicî a dulăului Samson, accentul este pus pe prepoziţia adversativă negativă pentru a răsturna şirul afirmaţiilor anterioare, făcute cu aplombul caracteristic demagogului: „Adevărat vorbeam,/ Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru căţei”. Expresia a devenit un veritabil loc comun în vorbirea obişnuită, cu rostul de a zeflemisi formele de manifestare demagogică.

Observăm că unele construcţii lexicale devin mijloace de potenţare a expresiei poetice. Este cazul sintagmei „coadă de topor”, care, printr-un transfer sinonimic, capătă o valoare figurativă ce va deveni, de fapt, un echivalent pentru stigmatizarea trădării de orice natură:

Citește și:   În vreme de război de I. L. Caragiale (rezumat si comentariu)

„Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare./ Istoria aceasta, d-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ Că în fieşce ţară/ Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate”.

Ironia se degajă şi din formele variate de adresare sau de identificare de tipul:”Craiule strălucit”; „Stăpâne luminat”; „păroşii dregători”; „Înălţime-mblănită” etc., prin care se parodiază eticheta şi formele pompoase de adulare de la curtea domnească sau din anumite medii sociale. Lupul, ajuns împărat, este întâmpinat „de un vulpoi în slujbe lăudat” cu formula: „să trăiţi la mulţi ani dobitocia voastră”. Desigur în contextul apropierii fabulei de actualitate, aici nu poate fi vorba numai de pastişarea savuroasă a moravurilor de la curte, ci şi de particularizarea unor aspecte sociale. Sub aparenţa înaltului respect, vicleanul dregător urmăreşte să persifleze, în replică, pornirea neaşteptată a împăratului de a perora în numele dreptăţii şi, în acelaşi timp, să atragă, cu subtilitate, atenţia celorlalţi confraţi că hrăpăreţul stăpânitor e un simplu dobitoc, aşa cum de altfel sugerează insidioasa sintagmă derivată de la acest substantiv::

„Să trăiţi la mulţi ani dobitocia voastră,/ Răspunse un vulpoi în slujbe lăudat,/ Ne poate fi iertat/ Să vă-ntrebăm zmerit, de vreţi a ne-arăta,/ De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”

Pe de altă parte, interpretarea atât de măiestrit formulată şi atât de linguşitoare, pregăteşte cu maliţie poanta finală din morala fabulei:

„Când mantaua domnească este din piei de oaie,/ Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

Unul dintre atributele de fabulist ale lui Gr. Alexandrescu derivă şi din faptul că „autohtonizează peisajul şi aduce în scenă o tipologie românească, profund ancorată în realitatea vremii.” Spre exemplificare, ne vom opri la o strofă din fabula Boul şi viţelul, citată mai sus. Interogaţia este declanşată de contactul cu o realitate de neimaginat: „Un bou în post mare?”, urmată de o propoziţie ce accentuează nedumerirea:”-Drept, cam ciudat vine” şi, apoi, de o afirmaţie de generalizare care anulează definitiv interogaţia: „Dar asta se-ntâmplă în oricare loc”, pentru ca, în ultimile două versuri-devenite proverb- morala să apară ca o concluzie firească: „Decât multă minte ştiu că e mai bine/ Să ai totdeauna un dram de noroc.”

Gr.Alexandrescu este considerat, pe drept cuvânt, un precursor al lui Eminescu în ceea ce priveşte satira. Formă clasică de ridiculizare a moravurilor sociale, satira conţine o intenţie  etică, exprimând năzuinţa autorului de a combate aspecte ale decăderii morale ca: jocul de cărţi, bârfa, manifestările cosmopolite din saloanele mondene ş.a.m.d.

Operând cu elemente ca repetiţia şi disimularea, poetul obţine efectele satirice scontate:

Citește și:   Bacalaureat 2011 - Proba Limba si literatura romana - Subiect

„Mai lesne poci a spune hoţiile urmate/ La zece tribunaluri sub nume de dreptate,/ Mai lesne poci să număr pe degetele mele/ Câţi sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele/ Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,/ A cui este mai mare şi cine o să bată.”

Folosind stilul direct şi dialogul imaginar cu propriul său duh, în Satiră.Duhului meu, din care am citat mai sus, se obţine portretul unui tânăr cosmopolit, prototip al saloanelor mondene, devenit ridicol prin încercarea de mimare a modei apusene:

„Vezi domnişoru-acela care toate le ştie,/ Căruia vorba, duhul, îi stau în pălărie,/ În felul de-a o scoate cu graţii prefăcute?/ Hainele după dânsul sunt la Paris cusute.”

Pentru ca imaginea tânărului anost şi superficial să se contureze, poetul operează o mutaţie de sens, punând cuvântul duh într-o poziţie dublă şi divergentă. În prima accepţiune, duhul tânărului stă „în pălărie”, dar umorul se degajă din folosirea celuilalt sens, determinat de modul tânăruluide a purta pălăria, de felul, „de-a o scoate cu graţii prefăcute”, pricepere în care ar sta, deci, spiritul, duhul unui tânăr din înalta societate:

„Dar pentru că dă bine din mâini şi din picioare,/ Şi trânteşte la vorbe fără să se gândească,/ Am văzut multă lume cu duh să-l socotească.”

Ca şi contemporanii săi, Gr. Alexandrescu a scris poezii patriotice, între care Umbra lui Mircea. La Cozia.

Pentru a glorifica pe vestitul domnitor Mircea cel Bătrân, foloseşte figuri de stil ca: personificarea, hiperbola sau procedee fonetice şi gramaticale: aliteraţia, repetiţia, eufonia. Versurile au o muzicalitate şi o cadenţă specifică, pentru că intervine, în mod cu totul particular, cezura repetată. Oatenţie deosebită, merită, de asemenea, hiperbola, prin intermediul căreia natura însăşi ia parte afectivă la actul de slăvire a domnitorului, făcând să dăinuie peste timp ecoul marilor sale înfăptuiri.

„Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează./ Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;/ Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează/ Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.”

În strofa finală a poeziei, aliteraţia şi eufonia dau versurilor unitate şi armonie desăvârşită, sugerând totodată scurgerea ireversibilă a timpului:

„Lumea e în aşteptare…turnurile cele nalte/ Ca fantasme de mari veacuri pe eroii lor jălesc;/ Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.”

Poet modern în înţelesul deplin al cuvântului, patriot înflăcărat şi vizionar prin excelenţă, Gr. Alexandrescu ocupă, pe drept cuvânt, un loc de seamă în istoria literaturii române. Elogiul pe care i l-a adus Eminescu în Epigonii este o dovadă a aprecierii de care se bucură poetul în conştiinţa neamului românesc:

Şi ca Byron,treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candelă-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.”


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?