Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu (comentariu si rezumat)

0

Această operă este o suită de povestiri în ramă, multe dintre ele descinzând parcă dintr-o persepctivă mitologică şi având la bază motivul vinului şi al viţei de vie.

Încă de la deschiderea volumului, aflăm că, într-un moment de răscruce pentru destinele lumii, mereu nestatornică şi în vâltoare, viţa de vie este un element de referinţă care exprimă, parabolic, coexistenţa ciclurilor de decădere şi de compensaţie:

„(…) moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au rădicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa de vie.
Apoi într-adevăr, împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu  rod în podgoriile din Ţara de jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul.”

Motivul vinului asigură un anumit echilibru între legendă şi realitate, o unitate de natură psihologică între povestitori şi ascultători:

„Şi-atuncia a fost la Hanu-Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. Taberele de cară nu mai istoveau, lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului.
Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman.”

În general, ele nouă povestiri: Iapa lui Vodă; Haralambie; Balaurul; Fântâna dintre plopi; Cealaltă Ancuţă; Judeţ al sărmanilor; Negustor lipscan; Orb sărac; Istorisirea Zahariei Fîntînaru, sunt evocări ale unor întâmplări dramatice, date la iveală numai sub imperiul vinului, ca în cazul ciobanului Constantin Moţoc:

„Dar pot spune că, bând vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceasta.” Contrar acestei afirmaţii ce-ar putea însemna un posibil fenomen de amnezie: „-Ce-am vrut să spun? se întrebă el, zâmbind din depărtare şi singurătate.” Ezitarea nu pare să fie decât expresia umilă şi sinceră a unui om care nu şi-a mai încercat niciodată până atunci harul povestirii, căci ascultându-l pe acela care fusese „vârât într-un gard cu gâtu strâns între nuiele”, unde l-au mai rupt câinii de pe lături şi l-a muşcat gerul bobotezei înspre ziuă, iar apoi băgat cu picioarele „în lăptocul morii, ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc”; descoperim, în spusele sale, cruzimile unui trecut dar şi vocaţia naraţiunii pe care nu şi-o bănuia. (Judeţ al sărmanilor).

Citește și:   Dimitrie Cantemir

Multe dintre povestiri se înscriu în aceeaşi linie dramatică, de dezvăluire a unor întâmplări crâncene care au  lăsat urme adânci pe trupul sau în inimile oamenilor.

Din povestea călugărului Gherman, aflăm că Vodă însuşi, disperat de puterea şi împotrivirea haiducului Haralambie, este nevoit să-l pună pe Gheorghe Leonardi, singurul viteaz, dar frate cu haiducul, să-l readucă la tăcere pe crâncenul răzvrătit.

Cu toate că slujitorul domnesc arăta „mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-su”, nu poate primi propunerea decât cu deznădejde şi, numai după ce îşi îndeplineşte misiunea, îşi descarcă sufletul, „grăind cu lacrimi:”

„-Măria ta, am plinit porunca! Dar te tog să mă laşi slobod la pământul meu şi la linişte –  căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele..” (Haralambie).

Un puternic accent romantic se desprinde şi din povestea „Fântâna dintre plopi.”

Comisul Ioniţă i se adresează noului venit, căpitanul Neculai Isac, cu surprindere şi nostalgie:

„…Am bătut drumurile şi ne-am prăduit tinereţile! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o lumină.”

Aflăm că tânărul de altădată a fost victima unor noi exaltări erotice. Fulgerat de nurii ţigăncuşei Marga ce rosteşte cu glas sălbatic: „am să te aştept şi am să mor lângă fântână dacă nu vii”, se trezeşte încolţit de ţigani, căci, din dragoste, din dorinţa de a sta cât mai mult lângă el, ţigăncuşa îi dezvăluie prea târziu adevărul. El a plătit tribut cu „o lumină”, în timp ce Marga a fost „stropşită”, pentru trădare, cu jungherele şi „prăpăstuită” în fântână.

Citește și:   Junimea

Ascultându-i pe povestitori, ei înşişi eroii unor întâmplări crâncene sau numai martori oculari, constatăm că, deşi iau parte la ritualul degustării vinului din ulcele noi de pământ, cu anumită osârdie, lor nu li se întunecă niciodată ingenuitatea. Concomitent cu propria desfătare, cu plăcerea de a depăna şi a asculta întâmplări deosebite din veac, se oglindeşte şi puritatea lor sufletească:

„-Cum s-a apropiat un nou oaspete de hanu Ancuţei – spune cu mare fală Comisul Ioniţă – eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate.
-Oameni buni, zise boierul acela (însuşi Domnitorul), tare mă bucur că văd chef şi voie bună în ţara Moldovei.” (Iapa lui Vodă)

Când comesenii află de la jupân Damian că nemţii consumă o băutură, „un fel de leşie amară” (bere), trăiesc un sentiment de inegalabilă uimire şi mândrie:

„-Aşa? se veseli comisul. Şi nu ştiu ce-i vinul?
-Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am mai văzut şi i-am dus dorul.
-(…) Pui în ţiglă n-ai văzut?
-Nu prea.
-Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei?
-Asta nu.
-Nici sarmale?
-Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap.
-Doamne, fereşte şi apără! se cruci moş Leonte.
Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul şi noi cu ţara Moldovei.” (Negustor lipscan)

Fiecare povestire din Hanu-Ancuţei este o pledoarie pentru triumful binelui şi al dreptăţii, pentru biruinţa cumpătării şi raţiunii, pentru respingerea oricăror forme de manifestări primitive, improprii pentru adevărata ţinută şi conduită umană.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?