Ion Heliade Rădulescu, de la mit la baladă

0

Personalitate proeminentă a generaţiei paşoptiste. Se impune ca îndrumător al culturii, fiind un frecvent sprijinitor în acţiunea de înfiinţare a unor şcoli, teatre, societăţi literare. În 1829, editează primul ziar din Ţara Românească, intitulat „Curierul Românesc”, cu suplimentul „Curier de ambe sexe.”

Ca poet şi prozator, abordează diferite genuri şi specii. Combate cu vervă satirică şi accente de pamflet impostura în artă, iar în 1828, publică, la Sibiu, celebra „Gramatică românească” în care susţine câteva principii avansate: ortografia fonetică,limbă literară unică şi adaptarea neologismelor.

Dat fiind faptul că, în cazul baladei Zburătorul, de I.Heliade Rădulescu, avem un exemplu de transpunere creatoare a mitului popular al Zburătorului în literatură, ne vom referi mai întâi la relaţia mit-operă literară şi apoi la interferenţa dintre genuri şi specii, dintre literatura populară şi cea cultă.

Observăm că, în balada Zburătorul, relaţia mit-baladă s-a realizat printr-un proces de transfer obiectiv al ideii şi semnificaţiei mitului. Între credinţa populară că primele semne ale iubirii şi, ca atare, trezirea unui nou sentiment, ar apărea sub influenţa unei forţe supranaturale, numite Zburător, şi reflectarea ei în baladă există o diferenţă numai sub aspectul individualizării şi al localizării simbolice, natura şi esenţa mitului rămânând cu totul nealterate.

Surprinsă de „invazia” unor simţăminte necunoscute, Florica crede în existenţa şi în intervenţia zburătorului:

Oar’ce să fie asta? Întrebă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!

Esenţa mitului rezidă aşadar în formele şi modalităţile prin care circulă, răspândindu-se de la om la om şi din generaţie în generaţie. Dialogul dintre cele două surate este cocludent din acest punct de vedere:

„-Dar ce lumină iute, ce fulger trecătoare,/ Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?/ Vro stea mai cade iară?vrun împărat mai moare?/ Or e –să nu mai fie-vro pacoste de zmei?/ Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împieliţatul!/ Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!/ Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatul!/ Închină-te, surato!-Văzutu-l-ai şi tu?”

Aici constatăm existenţa unor motive în similitudine directă cu alte specii. Mitul zburătorului se oglindeşte în forme specifice, dar evident analogice, şi în basmul fantastic popular. Acest fapt ne duce la concluzia că între balada cultă Zburătorul şi basmul fantastic popular se pot stabili unele paralelisme, determinate de o sursă de inspiraţie comună.

Procesul de interferenţă dintre cele două specii în discuţie se manifestă atât sincronic (în acelaşi timp), cât şi diacronic (în momente diferite). În plan sincronic, se poate observa că, atât în basm, cât şi în baladă, zmeul este o fiinţă cu însuşiri supranaturale, având capacitatea de a stăbate în zbor distanţele, în ipostaze diferite:

Citește și:   Patul lui Procust de Camil Petrescu (rezumat si comentariu)

„Lumină iute ca fulger trecătoare”, „Balaur de lumină cu coada-nflăcărată”-în baladă; „nor”, „pară de foc”, „vânt” etc.- în basm:

„Greuceanu, simţind că s-a luat după dânşii zmeoaica cea bătrână, zise frăţâne-său:-Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi.-Ce să văz , frate, îi răspunde el- iată un nor vine după noi ca un vârtej.” (Ileana Sânziana)

În ceea ce priveşte fizionomia şi atitudinile erotice ale zmeului, desprindem câteva trăsături în diacronie. Astfel, în basm, „zmeii tânjesc după graţia fetelor pământene, pe care le fură, suferind de a nu fi iubiţi de ele”, în timp ce în balada Zburătorul, situaţia se modifică, fetele îndrăgostindu-se de zmeu, acesta având darul de a se metamorfoza şi de a le apărea fetelor în vis, sub înfăţişarea unui tânăr frumos, pentru a le ademeni şi a le insufla dragostea:

„Pândeşte bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine/ Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur!Dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sânge, şi-un nas ca vai de el!”

Motivul erotic, sub impulsul căruia zmeul se metamorfozează şi-i apare fetei sub chipul unui tânăr cu însuşiri fizice atrăgătoare, poate fi găsit într-unul din cele mai vechi basme fantastice, Fata din grădina de aur, din culegerea lui Richard Kunisch:

„Zmeul se transformă în stea şi căzu la ea în odaie. Apoi luă chipul unui tânăr frumos cu ochii negri ca noaptea”.

De aici, pe alte coordonate estetice, mitul zburătorului apare în Luceafărul lui Eminescu, căpătând o tulburătoare proiecţie cosmică:

„În aer rumene văpăi/ Se-ntind pe lumea-ntreagă,/ Şi din a chaosului văi/ Un mândru chip se-ncheagă;/ Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”

Deşi este numai invocat, mitul zburătorului se întâlneşte şi în poezia Călin – file de poveste: „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură.”

Revenind la problema interferenţelor dintre specii, menţionăm că, în basme, zmeii le fură pe fete, animaţi de dorinţa de a se căsătoti cu ele, fiind în stare să îndure oricâte suferinţe; în baladă însă, raportul este inversat:

Citește și:   Gorunul de Lucian Blaga (comentariu)

Zmeul are darul de-a le chinui pe fete, înfăţişându-li-se numai în somn „ca brad un flăcăiandru şi tras ca prin inel”.

În funcţie de natura fantasticului încorporat, diferit în basm şi în baladă, diferenţierile apar şi sub aspectul realizării portretului fizic. În baladă, imaginea este cu desăvârşire miraculoasă, aparţinând în întregime planului simbolic (fantastic):

„Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,/ Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc”.

În basm planurile se interferează. Deşi prin definiţie zmeul este o fiinţă fantastică, el apare, în multe cazuri, în paralelism cu planul real, adesea într-un raport direct de comparaţie cu fiinţa umană:

„Prâslea, ajuns pe tărâmul celălalt, o întrebă pe fata de împărat ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.” (Prâslea cel Voinic şi merele de aur)

Apare deci concludentă intenţia povestitorului popular de a-l pune pe zmeu într-o ipostază care să-l apropie de om, date fiind confruntările directe dintre ei, cel mai adesea sub formă de luptă dreaptă; în baladă însă, unde motivul confruntării şi cel al salvării fetelor nu există, persistă înfăţişarea de dimensiuni supranaturale şi imaginea de natură cosmică:

„Dar ce lumină iute, ca fulger trecătoare,/ Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?”

Trecând succint în revistă aceste aspecte, ajungem la concluzia că analiza baladei Zburătorul diferă substanţial de a altor poezii care au la bază motive folclorice. Dacă, de pildă, în cazul Luceafărului – inspirat, după cum se ştie, din basmul Fata din grădina de aur, urmărim concomitent  descifrarea sensurilor sale fundamentale şi a mijloacelor artistice folosite de scriitor, putând să neglijăm raportarea la sursa de inspiraţie, în balada Zburătorul vom avea ca principal scop să demonstrăm măiestria poetului de a transpune fidel în operă esenţa mitului, arătând, în acelaşi timp, că acesta nu se mai află în circulaţie pe nici una din ariile folclorice ale ţării noastre şi deci poate fi cunoscut numai prin intermediul operei de artă (dacă nu avem curiozitatea de a cerceta arhiva de folclor).

Ţinând seama de valenţele transferului realizat între mit şi baladă, de unele puncte de interferenţă dintre basmul fantastic popular şi balada cultă Zburătorul, putem să conchidem că vechiul mit al zburătorului a fost asimilat în cadrul celor două specii, fiecare căpătând particularităţi specifice, dar păstrând totuşi substratul unei origini comune.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?