Literatura populară, izvor de inspiraţie pentru literatura cultă

0

Eminescu a dat cel mai strălucit exemplu de valorificare creatoare a literaturii noastre populare. În cazul poemului Luceafărul, pornind de la basmul fantastic cules de Richard Kunisch Fata din grădina de aur, Eminescu a realizat un poem filozofic de factură romantică de o inegalabilă valoare artistică. În basm, conform schemei tipice, se spune că o fată frumoasă de împărat fusese ascunsă de tatăl ei în palatul din grădina de aur, situat între nişte munţi foarte înalţi. Cu toate acestea, un zmeu a văzut-o şi s-a îndrăgostit de ea, cerându-i să-l urmeze mai întâi pe cer, în vecinătatea soarelui şi apoi, în ocean, în palatele sale de mărgean. Fata îi pretinde să devină muritor. Zmeul acceptă dar, până să se întoarcă de la ziditor, o vede fugind cu un fiu de împărat şi,înfuriat, dărâmă peste ea o stâncă, răzbunându-se.

Dacă am suprapune schematic cele două opere, am constata că poemol urmează firul epic al basmului dar, în realitate, motivul folcloric a fost asimilat şi topit aproape definitiv.

Astfel, de la intriga specifică basmului, se ajunge la poemul romantic eminescian pe tema destinului omului de geniu. Poemul capătă însă implicaţii mult mai largi, deoarece Eminescu a spart hotarele imaginate iniţial când spunea: „Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului de pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric…” şi a ajuns la un nou concept, aspirând spre cunoaşterea-iubire, ca spre un univers cu legile, tainele şi miracolele sale proprii.

Comparând schema epică a basmului cu poemul, vom constata, de fiecare dată, capacitatea uluitoare a poetului de a sorbi din substanţa unor plăsmuiri populare şi de a le înălţa în perspectiva eternităţii.

Zmeul din poveste se metamorfozează în flăcău, cerându-i fetei din grădina de aur: „Urmează-mă! Te voi duce în vecinătatea soarelui.” „Aceasta îi răspunde: „dacă te-aş urma, soarele m-ar arde.”

Poetul, urmând acelaşi fir epic, ajunge însă la forma cea mai tulburătoare a lirismului, dezvăluind, alegoric, distanţele ireconciliabile dintre omul de geniu şi omul de rând, dintre spiritul superior, care aspiră, sub impulsul setei de cunoaştere, spre materialitatea totală şi fiinţa inferioară, incapabilă să-şi depăşească propria condiţie:

„O vin’! odorul meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă:/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu să-mi fii mireasă.// O,eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;//Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă,/ Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”

În timp ce zmeul îşi exprimă dorinţa sub impulsul sexualităţii nemăsurate, Hiperion ni se înfăţisează  într-o ipostază unică. Dorinţa sa reflectă o aspiraţie nemărginită, o ardere interioară, de proporţii prometeice:

„Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cu durere,/ Iar ceru-ncepe a se roti/ În locul unde piere;// În aer rumene văpăi/ Se-ntind pe lumea-ntreagă/ Şi din a chaosului văi/ Un mândru chip se-ncheagă.”

Zmeul se manifestă ca o fiinţă elementară, răzbunătoare, atunci când, din gelozie, dărâmă o stâncă peste fată, în timp ce Hiperion se disociază total de asemenea răbufniri. El se află la celălalt pol, gata de orice sacrificiu pentru a eterniza condiţia spiritului superior. Chiar dacă este condamnat să rămână izolat, să nu poată obţine niciodată fericirea, într-o lume incapabilă să-l înţeleagă, el nu provoacă,în mod deliberat, suferinţa altora.

Deşi este tentat să stigmatizeze atitudinea Cătălinei, o face însă cu detaşarea şi mândria caracteristică  firilor superioare:

„-Ce-ţi pasă ţie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?