Moara cu noroc de Ioan Slavici (rezumat si comentariu)

0

Abordând o temă socială, nuvela se caracterizează, în primul rând, prin realism şi obiectivitate. Cele două caractere puternice care se confruntă, Ghiţă şi Lică Sămădăul sunt diametral opuse. Porcarul Lică este un tâlhar de drumul mare. El îşi impune cu cruzime voinţa, în timp ce Ghiţă, om cinstit, venit la Moara cu noroc cu gândul ca să scape de sărăcie, va deveni, treptat, un specimen dezumanizat, orbit de patima banului din momentul intrării în cârdăşie cu Lică.

Primele observaţii cu privire la persoana vestitului Lică sunt sesizate de Ana. Acestea apar, mai întâi, sub aspect fizic:

  1. La sosirea Sămădăului, Ana este izbită de înfăţişarea oarecum stranie, ieşită din comun a acestuia: „Ea rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei.” Se poate observa că atracţia nelămurită şi surprinzătoare, din prima clipă, are la bază un puternic contrast. Lică se arată – spre deosebire de Ghiţă omul paşnic, ca un bărbat cu o ţinută demonică, sfidător al convenienţelor. Atunci când mama Anei întrebă din simplă curiozitate: „Cine a fost ăsta?” Ghiţă răspunse răspicat, neavând altă soluţie: „Lică Sămădăul!” „Lică Sămădăul? strigă Ana. Şi câte rele nu mai zice lumea despre dânsul!”

Această afirmaţie include nu numai deruta, ci şi unele accente de înfiorare şi surpriză, o încercare de ripostă. În realitate, Ana ar fi vrut să spună că este nedrept să pui pe seama unui asemenea om nişte fapte atât de urâte. Ceea ce adaugă la sfârşit constituie o încercare de diminuare sau de acoperire a scăpărilor anterioare.

„-Nu-i vorba – adaose Ana – e oarecum fioros la faţă.”

  1. Se constată o diminuare treptată a sentimentelor Anei faţă de Ghiţă. Ana, care altă dată se arunca răsfăţată asupra lui, învăluindu-l cu afecţiune şi dragoste, ripostează acum cu indignare faţă de undele manifestări banale ale soţului. „.Ghiţă! eu nu ştiu cum te-ai făcut tu de o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău când văd copilul pe câne, şi parcă în ciuda mea îl ţii mereu.”
  2. Datorită contrastelor ce apar vădit între Ghiţă şi Lică; primul tot mai şovăitor şi mai nehotărât, iar al doilea neclintit şi imperturbabil, se adâncesc şi animozităţile dintre soţi. În acest climat, însăşi Ana va suferi transformări de natură să contrasteze cu ceea ce fusese anterior. Acum se află între doi bărbaţi temperamental diferiţi. Ghiţă se dovedeşte slab şi fricos, în timp ce Lică apare ca intransigent şi curajos. Din aceste motive, dislocarea se produce în mentalitatea şi în sufletul ei pe nesimţite. Ghiţă, tovarăşul de viaţă şi tatăl celor doi copii, a pătruns într-un angrenaj din care nu mai este capabil să se smulgă. Încercările lui sunt numai reflexe ale unei conştiinţe în continuă prăbuşire:

„-Lică, grăi cârciumarul, nu crede că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cu minte caută să te pui la înţeegere cu mine.”

  1. Raţionamentul lui Ghiţă ne dezvăluie, în realitate, aviditatea de care este ros pe dinăuntru. Aşa se face că el trece, mai apoi cu uşurinţă la hotărâri surpinzătoare: „Am să mă pun frumos pe lângă dânsul ca să-mi plătească.” În această fază, intuim deja stadiul de decădere morală până la care a ajuns cârciumarul.
  2. Deşi Ana observă transformările survenite în comportamentul soţului, nu este capabilă să ia o hotărâre salvatoare şi nici nu intuieşte adevărata lui prăbuşire. Ea rămâne, pur şi simplu, surprinsă când Ghiţă îi propune să plece de la „Moara cu noroc”.
„-Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la Sf. Dimitrie de aici?
-Pentru ce? întrebă nevasta uimită. –Nu ţi se urăşte ţie în singurătatea asta? –Mie? nu! –Nu ţi-e frică? –De ce?”
Aşadar constatăm că schimbările survenite în comportamentul soţului, neliniştea manifestată în anumite momente, chiar încercările de a găsi o ieşire nu au ecou în inima Anei şi nu sunt de natură s-o smulgă din acest adevărat „cerc vicios”.
  1. Urmărind cu mai multă atenţie manifestările Anei, observăm că ei i-au scăpat, cu desăvârşire, sensurile şi natura implicaţiilor morale în care se împotmolise de-a binelea soţul ei. Aşa se face că proaspătul cârciumar se molipseşte vertiginos în noul mediu social şi se rostogoleşte, succesiv, pe scara neomeniei, până la dezumanizare. În ziua când Lică i-a trimis şase grăsuni de furat, „Ghiţă a stătut mult la luptă cu sine: dar în cele din urmă tot i-a primit”. Astfel, pofta lui de câştig capătă proporţii. De acum, şansele de salvare sunt aproape imposibile. Setea de înavuţire devine componenta predominantă a eului său. „Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie.”
  2. Constrastul între Ana cea gingaşă şi iubitoare, cum fusese înainte de a deveni cârciumăreasă şi Ana, în noua postură, implicată de mutaţiile survenite, devine de-a dreptul izbitor. Nici atunci când are certitudinea că Ghiţă se află definitiv sub influenţa nefastă a Sămădăului, Ana nu adoptă o poziţie categorică: „Fă cum ştii, dar eu îţi spun că nu mă lasă inima să nu-ţi spun… că nu e bine să te dai prea departe cu el.”
Citește și:   Jocul ielelor de Camil Petrescu (rezumat si comentariu)

După cum se poate observa, Ana nu optează pentru o ruptură definitivă. Diferenţa dintre ceea ce spune şi ceea ce gândeşte este favorabilă tergiversării. Se pare că în sufletul ei există în această etapă, o contradicţie între grija de a nu-l lăsa pe Ghiţă să se prăbuşească şi curiozitatea de care era torturată, e a se apropia şi de-al cunoaşte pe Lică. De aceea protestul şi intervenţiile ei sunt, în realitate, fără eficienţă. Ea îl avertizează în mod formal pe Ghiţă că „nu e bine să meargă prea departe.”

  1. Un contrast de proporţii dramatice se manifestă între fondul de omenie, ce mai pulsează încă în inima lui Ghiţă şi setea de înavuţire care-i bântuia sufletul. Atunci când reizbucnesc urme de omenie în conştiinţa cârciumarului, el are momente de sincere remuşcări şi adevărate procese de conştiinţă: „Sărmanilor mei copii (…), voi nu mai aveţi, cum avuseră părinţii voştri, un tată om cinstit”…
  2. Pe măsură ce se succed evenimentele constatăm că procesul de dislocare a creat nenumărate breşe, nu numai în conştiinţa lui Ghiţă, ci şi în sufletul Anei. De aceea, cei doi soţi vor contrasta tot mai mult cu ceea ce ei fuseseră anterior. Astfel, dacă, la început, Ana „îşi calcă pe inimă şi se dă la joc”, nu se sfieşte şi nu ezită, mai apoi, la distanţă de câteva ore, să-şi dezvăluie brusc atracţia neostoită faţă de Lică Sămădăul, spunându-i cu acccente pătimaşe: „Tu eşti om mă Lică, iar Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti.” Pasiunea ascunsă un timp, se declanşează acum cu violenţă, încât Ana îşi pierde cumpătul. Ea nu-l uită numai pe Ghiţă, ci şi pe copii: „-Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine; nu vreau să-l mai văd”, îi spune ea Sămădăului, într-un moment în care patima, atâta timp stăvilită, ajunge aproape la paroxism.
  3. Contrastele se conturează între personaje ca urmare a influenţelor din noul mediu social, şi au o cauză unică. Ele se declanşează sub înrâurirea nefastă a Sămădăului. Ghiţă este orbit de perspectiva îmbogăţirii, iar Ana nu a putut rezista atracţiei irezistibile exercitate asupra ei de un om cu înfăţişare stranie comportare diabolică.
  4. Urmărind evoluţia celor trei personaje (Ghiţă, Lică şi Ana) de la punctul de întâlnire şi până la explozia finală, observăm un fapt ieşit din comun. Contrastele, între ceea ce au fost Ghiţă şi Ana şi ceea ce au devenit în timp, sunt atât de neaşteptate încât au spart tiparele obişnuitului, declanşând adevărate crize. Pe de altă parte, tuturor celor trei le-a lipsit ceea ce era esenţial pentru menţinerea echilibrului: „simţul măsurii”. Deşi un adevărat „Voutrin al literaturii noastre”, nici măcar Lică Sămădăul nu mai ştie unde şi când să se oprească. Din acestă cauză dezastrul dezlănţuit devine inevitabil şi pentru el.
  5. În final, manifestările personajelor iau proporţii ireconciliabile. Ghiţă o înjunghie pe Ana sub impulsul geloziei. Din ordinul Sămădăului, care s-a văzut trădat şi demascat, Ghiţă este împuşcat în ceafă. Pentru a nu cădea viu în mâna jandarmilor, temutul şef de porcari preferă să-şi zdrobească ţeasta de trunchiul unui copac.
Citește și:   Răscoala de Liviu Rebreanu (rezumat si comentariu)

Luând act de acest de acest deznodământ, înţelegem mai profund sensul moralizator al mesajului, care reprezintă, în realitate, concepţia autorului: „Dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?