Motive şi idei tradiţionale în operele scriitorilor noştri

0

Aşa după cum se ştie, mitologia, istoria, folclorul, filozofia, natura, iubirea, viaţa şi moartea sunt marile temeri ale poeziei din toate timpurile, numai modul de structurare şi conotaţie a motivelor, ideilor şi sentimentelor este deosebit de la o individualitate poetică la alta, de la o şcoală sau curent literar la altul, de unde derivă, în fond, şi valenţe afective distincte. Pe de altă parte, în succesiunea timpului, unele forme ajung să fie considerate învechite iar noile curente încep prin a detesta vechea recuzită, pledând pentru ceea ce, în viziunea noii mişcări, se numeşte nou şi modern.

Cu toate astea, orice şcoală literară nouă, orice curent modern, oricât de radical în concepţia estetică şi programatică, nu poate face, în totalitate, abstracţie de moştenirea literară, de valorile create de înaintaşi, de unde necontenita difuziune şi interferenţă de motive, teme şi idei, în operele literare situate între praguri distincte, sub raportul aderenţei la o formulă literară sau alta.

Pornind de la considerentul că nu orice preluare de idei, teme sau motive este plagiat şi ţinând seama de faptul că succesul artistic stârneşte numeroşi aderenţi şi imitatori, este necesar să facem precizarea că avem în vedere preluarea creatoare de idei, teme şi motive, bogăţia de inventivitate, de reflectare inedită a unor aspecte încă neexplorate, de modificările formative de structură şi formă, puse în slujba artei, astfel încât să putem sugera legătura indisolubilă a literaturii contemporane, cu tradiţia, cu fondul şi valorile moştenite.

De altfel, nu totdeauna când citim o poezie, putem intui mutaţia survenită ca urmare a preluării unei idei sau a unui motiv, dacă, în noile dimensiuni estetice, sensurile şi semnificaţiile se îndepărtează pregnant. Această demonstraţie devine şi mai dificilă în cazul poeziei dat fiind că poetul nu aderă, asemenea, prozatorului la topica şi sintaxa obişnuită. El preferă tiparele condensate în metafore, apte de impulsuri conotative cât mai imprevizibile. Aşa se face că citind, de pildă, „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş, nu facem, pe moment, nici un fel de asociere cu povestirea „În pădurea Petrişorului” de Mihail Sadoveanu, de unde, se pare, că derivă ideea, tema şi motivul baladei, dacă nu cumva amebele s-au inspirat din poezia foarte veche a colindelor sau din „Oraţia de nuntă”, unde motivul vânătoarei căprioarei , ca expresie a frumuseţii şi a purităţii, există din cele mai vechi timpuri.

Revenind, trebuie să arătăm că deosebirile dintre cele două opere rămân izbitoare, evidenţiind în fond, două moduri distincte de a percepe şi a reflecta o realitate.

În povestirea sadoveniană, accentul cade pe dramaticul sfârşit al vietăţii ce simbolizează puritatea, blândeţea, nevinovăţia, moartea ei survenind ca urmare a unui capriciu, a plăcerii vânătorului de a folosi puşca; vânătoarea fiind, pentru cel ce-o practică, un divertisment:

„Capauca asta a mea, aşa cum o vezi, le ştie sama… Îţi aduce, coane Grigoriţă, capra la buza puştii…

Boierul tânăr era cam neliniştit. Răsuflă adânc de două ori şi se duse după Vasile cu puşca pregătită.”

Rezonanţa acestui mod de asociere, în cuplu, pe drumurile de vânătoare răzbate şi în poezie:

„Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârâie răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.”

În baladă, motivul morţii căprioarei – frumoasa jertfă a pădurii – este asociat cu cel al dramei copilului . simbol la rându-i, al gingăşiei şi purităţii – solidarizat, din instinctul şi sentimentul natural al dreptăţii, cu vietatea pădurii, într-un moment de cumpănă a vieţii, când seceta pune sub semnul întebării propria sa existenţă şi pe cea a familiei sale, fapt ce asigură, de astă dată, motivului vânătorii o nouă circumvoluţie afectivă, individualitate şi originalitate. Ca atare, cele două opere coexistă fără să se incomodeze, căci schimbarea unghiului de percepţie a motivului comun şi încadrarea lui într-o structură, care-i asigură, nu numai o nouă sincronizare, ci şi o semnificaţie distinctă, conduce, în final, la dezvoltarea reacţiilor afective ale cititorului.

Citește și:
O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale (rezumat si comentariu)

Motivul stingerii căprioarei este surprins cu forţe sugestive diferenţiate  de cele două opere, unde se păstrează însă nealterată identitatea ideii. „În pădurea Petrişorului”, predomină afectivul afimativ:

„Ca şi cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă, căprioara se ridică şi intră iar în apă. Şchiopătând uşor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pârâului. Mergea la deal şi picături de sânge se tot prelingeau din lungul piciorului stâng şi se închegau în şuviţe roşii.
………….
Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe.”

Spre deosebire, în baladă, implicarea directă a copilului şi dualitatea contrastivă de sentimente, tată-fiu, încarcă atmosfera cu o tensiune şi un sens etic de profunzime şi unicitate:

„Daar văile vuiră. Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ Îl prăvăli apoi stârnind pe apă/ Fugare roiuri de mărgele./ Împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,/ Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata/ Mi-a şuierat cu bucurie: -Avem carne!”

Un discurs liric pe o o idee, ce se poate numi loc comun  în gândirea şi simţirea universală, poate deveni artă şi impersonal când, prin părţile sale componente, prin semnele sau sonorităţile intime, luminează un fragment încă necunoscut până atunci sau arhicunocut dar înnoit sub aspect metaforic ori dintr-un anumit unghi. În această sferă, mai largă, se înscrie ideea de patrie şi motivul dragostei de ţară. În poezia noastră, aceasta apare cu pregnanţă la poeţii generaţiei paşoptiste şi la Eminescu, unde, de altfel se conturează, pentru prima oară, raportul structural dintre sentimentul poetic şi natura specifică a patriei:

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde peste stânce nante,/ Apele lucide-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori.”

Un detaliu original al ideii de patrie apare, în poezia contemporană, la Zaharia Stancu şi Nichita Stănescu, unde ni se oferă, ca în muzică, variaţiuni pe aceeaşi temă.

Într-o suită de repetiţii, epitete şi comparaţii, adesea condensate în metafire, se succed imagini – simbol al patriei ce subsumează implicit sentimentul patriotic. În poezia „Patria” de Zaharia Stancu, unul din elementele componente ale patriei este însuşi poetul metamorfozat, în plan imagistic şi în succesiunea vârstelor, ca „o trestie” în tineree, ca „un plop mai apoi” şi „ajuns la bătrâneţe stejar”, idee ce revine şi la Nichita Stănescu, în poezia cu acelaşi titlum numai că aici, mişcarea şi imaginea propriei persoane se reduce la alte ipostaze: apariţia sentimentului iubirii, mersul graţios al adolescenţei şi primele semne ale bătrâneţii:

„Sentimentul soarelui răsărind/ împreună cu cea mai duioasă doină din fluier,/ copacul sub care m-am sărutat mai întâi, bolta, ciorchinele cu o mie de boabe,/ surâsul bărbătesc al tatălui meu,/ primul fir de păr alb,/ şi mersul graţios al adolescenţei, ale tale sunt, patrie, dintotdeauna…”

Motivul jertfei zidirii din balada populară „Mănăstirea Argeşului” apare în poezia contemporană, la Ştefan Augustin Doinaş, în balada „Mistreţul cu colţi de argint”. Deşi motivul se află încadrat într-o configuraţie diametral opusă, sensul fundamental se păstrează. Cu toate că, la nivel alegoric, pare inexistentă orice filiaţie între cele două opere, în planul ideilor, mesajul poartă aceeaşi semnificaţie: capacitatea creatorului, a omuli de geniu de a face chiar şi jertfa supremă pentru înfăptuirea idealului său.

Remarcăm însă, nu numai aspecte sincronice pe traiectoria ideii de jertfă, ci şi altele în diacronie. Dacă, în balada populară, jertfa pentru înfăptuirea unei zidiri fără asemănare are ca urmare desăvârşirea acesteia, deci împlinirea aspiraţiei cu preţul jertfei; în „Mistreţul cu colţii de argint”, omul de geniu, creatorul, întruchipat alegoric, de prinţul din Levant, se jertfeşte pentru propriul său ideal înainte de a-şi putea vedea izbânda, apropiindu-se, sub acest unghi, de emirul din Bagdad al lui Macedonski.

Citește și:
În grădină de Dimitrie Anghel (comentariu)

Meşterul Manole piere datorită orgoliului manifestat de domnitor, de a evita apariţia altei zidiri care să rivalizeze peste timp cu a sa:

„Domnu-i asculta/ Şi pe gânduri sta./ Apoi poruncea/ Schelele să strice,/ Scări să le ridice,/ Iar pe cei zidari,/ Zece meşteri mari,/ Să mi-i părăsească,/ Ca să putrezească/ Colo pe grindiş/ Sus pe coperiş.”

Prinţul din Levant cade în drumul, în tentativa de înfăptuire a idealului său, sfârtecat de mistreţul cu colţii de argint, ce simbolizează deopotrivă atât traiectoria spre ţelul său absolut, cât şi prăbuşirea, adesea iminentă:

„-Ce fiară ciudată mă umple de sânge,/ Oprind vânătoarea mistreţului meu?/ Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge,/ Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

-Stăpâne, mistreţul cu colţi de argint,/ chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci,/ Ascultă cum latră copoii gonindu-l…/ Dar prinţul răspunse-ntorcându-se: -Taci,/ Mai bine ia cornul şi sună într-una,/ Să suni până mor, către cerul senin,/ Atunci asfinţi după creştete luna/ şi cornul sună însă foarte puţin.”

Pe un motiv, preluat din mitologia antică, motiv valorificat, anterior, de Eschil şi Shelly, se bazează Al. Philippide în poemul să  Izgonirea lui Prometeu.

Inepuizabila semnificaţie a mitului îi dă poetului posibilitatea să se oprească asupra dramaticei şi mereu controversatei relaţii dintre erou, dintre geniu şi omenirea de rând.

Eroul – simbol al cutezanţei – se pune în slujba omenirii pentru atingerea perfecţiunii şi obţinerea fericirii, furând pentru ea focul, împotriva interdicţiei lui Zeus, dar se vede, în cele din urmă, împroşcat de nerecunoştinţa mulţimilor.

Titanul are însă forţa de a sfida ignoranţa oamenilor şi suficiente resurse interioare pentru a-şi continua opera:

„Mă-ntorc în nemurire/ Să-mi caut altă omenire-n loc;/ Să-i  dau şi ei nemuritorul foc.”

În poezia, La stele, din ciclul Cântare omului, mitul prometeic este evocat şi de T. Arghezi. Fiind înzestrat cu scânteia eniului, omul, asemenea lui Prometeu, a adus focul pe pământ.

„Într-un avânt sălbtic te-ai dus până la stele/ Şi te-ai întors, aprinsă cu una dintre ele.”

Un alt mit, amintit anterior, mitul jertfei creatoare stă la baza uneia dintre cele mai moderne drame din istoria literaturii noastre, Meşterul Manole de Lucian Blaga.

Realizată în spiritul curentului expresionist, la modă în Europa o bună bucată de timp, drama se individualizează pri noile mutaţii şi semnificaţii pe care le va căpăta mitul.

Meşterul Manole din drama lui Blaga, spre desebire de omonimul său din balada populară, se răzvrăteşte împotriva propriilor sale fapte şi realizări. Ajuns pe culmile gloriei, odată cu terminarea monumentalei construcţii, el vrea să o dărâme şi să-şi elibereze soţia iubită, pe a cărei jertfă s-a înălţat contrucţia. Surprinzător, împotriva lui sunt ceilalţi zidari. Ei simbolizează, în acest stadiu, mulţimea care nu vrea să ştie de autor căci, pentru ea, numai opera are valoare.

Urmărind să punctăm succint această temă, ne-am oprit numai la câteva din operele literare aflate, într-un fel sau altul în contaminaţie prin idee, temă sau motiv, cu cnvingerea că am izbutit să sugerăm ceea ce este esenţial – legătura indestructibilă dintre valorile perene create de înaintaşi şi curentele noi şi novatoare ce se dezvoltă, firesc pe un filon de continuitate neîntreruptă.


Lasă un comentariu