Noaptea de decemvrie de Alexandru Macedonski (rezumat si comentariu)

0

Poetul nopţilor, Alexandru Macedonski (1854-1920), iniţiatorul curentului de la Literatorul şi primul teoretician al simbolismului de la noi (vezi Logica poeziei (1880) şi Poezia viitorului (1892)) realizează o adevărată capodoperă în NOAPTEA DE DECEMVRIE, integrată în volumul Flori sacre din 1912.

Poezia îşi are sursa de inspiraţie într-o veche legendă orientală, pe care poetul o valorificase, anterior, în poemul în proză, intitulat: Meka şi Maka (1890):

Un prinţ arab primeşte de la tatăl său îndemnul testamentar de a nu se abate niciodată de la drumul cel drept, ceea ce devine, în poezie, simbolul aspiraţiei spre absolut, trăsătură specifică omului de geniu. Ca şi în poem, în antiteză cu spriritul cutezător – reprezentat de prinţ, apare cerşetorul – simbolul alegoric al muritorului de rând, dispus la orice compromis în lupta pentru supravieţuire şi amăgitoarea fericire.

Ţinta celor doi este cetatea sfântă, dar strategia abordată îi situează, antiteic, la poli opuşi. În timp ce prinţul, aflat în fruntea unei caravane strălucitoare în aur şi bogăţie, sfidează imensa capcană a deşertulu, pentru a nu se abate de la drumul cel drept: „Dar Meka e-n zarea de flăcări – departe -/ De ea o imensă putietate-l desparte/ Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?/ Pustia e-o mare aprinsă de Soare,/ Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare -/ Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.”

Citește și:   Aspecte ale satului românesc în operele studiate

Cerşetorul, deşi invitat, refuză să însoţească măreţul alai al prinţului cu toate că acesta „E tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu” şi apucă pe drumul cotit: „Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte -/ Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târăşte/ Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult,/ Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,/ O tânără umbră de soare-l fereşte.”

Răpus de deşert, emirul are, în ultima clipă, viziunea Mekăi cereşti – semn al cutezanţei de a se dărui până la sacrificiul total idealului său absolut: „Ca gândul aleargă spre alba-i nălucă,/ Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…”

În contrast cu el, drumeţul pocit îşi atinge ţinta intrând cu adevărat pe porţile Mekăi pământeşti: „Şi vede   pe-o iazmă că-i trece sub poarta…/ Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…/ Şi-n Meka străbate drumeţul pocit.”

Ca şi în Luceafărul lui Eminescu, prinţul este simbolul şi proiecţia alegorică a creatorului, a geniului din toate timpurile, supus unui destin dramatic, unor impedimente imprevizibile în drumul şi în lupta sa pentru perfecţiune. El exprimă, după opinia lui Eugen Lovinescu, „tragedia idealului în veci neatins”, mereu în contratimp cu omul de rând, adept al pasivităţii faţă de aspiraţiile geniului.

În contingenţă cu Nopţile lui Alfred de Musset, poezia lui Macedonski se individualizează totuşi, noaptea în sine constituind doar motivul de exteriorizare a sentimentelor. În acelaşi timp, versul amfibrahic – dactilic asigură poeziei un ritm şi o melodie distinctă.

Citește și:   Balta-Albă de Vasile Alcsandri (rezumat si comentariu)

Sub raport stilistic, versul lui Macedonski are o încărcătură imagistică şi o armonie irepetabilă. Epitetul  trial  sau  plasticizant, de exemplu, asigură nu numai conturarea distinctă a detaliilor, ci şi sporirea intensităţii imaginii: „Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târăşte”, în timp ce „o tânără umbră de soare-l fereşte”, iar luna priveşte „cu ochi oţelit.

În raport cu epitetul, metafora se distinge prin forţa sa de pulsaţie comparativă: „Pustia e-o mare atinsă de soare.”

Chiar şi repetiţia pare să aibă un efect de dinamită verbală: „E tânăr, e falnic, e trăznet, e zeu.”

Se poate observa că, sub pana inspirată a poetului, suferinţa, ca metodă şi ca mijloc de completare a frumosului, capătă un înalt grad de abstractizare şi impersonal.

În  Poema rondelurilor, Macedonski ni se dezvăluie ca un poet al uimirii şi extazului în faţa frumuseţii inefabile a naturii. Şlefuirea versului se face până la transformarea lui într-o adevărată bijuterie stilistică, odată cu introducerea unor noi motive în poezie:

„De-al soarelui jar cotropit/ Pămâtul, sub vrajă, rămâne/ Şi orice femei se fac zâne,/ Cu suflet din flăcări răpit -/ Căldură de aur topit.” (Rondelul de aur).


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?