O scrisoare de la Muselim-Selo de George Cosbuc (comentariu)

0

Versurile pot fi citite aici.

Poezia se constituie ca un înalt omagiu adus ostaşului român – erou al Războiului de Independenţă din 1877.

Procedeul poetic uimeşte prin simplitate: o scrisoare a soldatului Ion – nume simbolic, adresată mamei sale. În această misivă ni se înfăţişează sintetic ravagiile războiului, proporţiile jertfei de sânge plătite de popor:

„Apoi să ştii c-a fost război/ Şi moarte-aici, nu şagă;/ Cădeau pe dealuri dintre noi;/ Ca frunza, mamă dragă./ Şi-acolo-n deal, cum fulgera,/ Un plumb simţii că vine/ Şi n-avu loc, cât larg era,/ Decât în piept la mine”.

Deşi a fost rănit de moarte, gândurile soldatului, sublime prin puritatea sentimentelor care le poartă, se îndreaptă cu duioşie către cei dragi, alternând însă cu sentimentul de mândrie că a participat efectiv la înfrângerea definitivă a duşmanului:

„Şi i-am făcut, măicuţă, vânt,/ L-am scos de tot din ţară,/ Măcar stătea pe sub pământ/ Şi nu ieşea pe-afară”.

Dorinţa vie de a-şi relua îndeletnicirile, atât de îndrăgite, sugerează optimismul şi dragostea de viaţă caracteristice omului din popor chiar şi în împrejurările cele mai vitrege:

„Să-mi văd, o, dare-ar Sfântul,/ Cum cade iarba-n calea mea/ Şi-mi bate-n plete vântul!”

Cititorul situat, de-a lungul receptării scrisorii, pe aceeaşi undă de aspiraţii cu soldatul rănit, este şocat de răsturnarea imprevizibilă din final, care vine după anunţul fremătător de dragoste şi speranţă:

„Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită…”

Deznodământul, prin această răsturnare de planuri, capătă dimensiuni inconfundabile:

„Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul/ Şi-am tot lăsat până-a fost viu,/ Şi-mi ţin acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie -/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae”.

Limbajul poetic, procedeele stilistice sunt în sincronie deplină cu simplitatea întregului demers poetic. Comparaţiile, de exemplu, surprind prin acurateţea şi plasticitatea lor:

„Cădeau pe dealuri, dintre noi,/ Ca frunza, mamă dragă”.

Citește și:   Cel ce gândeşe singur de Tudor Arghezi (comentariu)

Momentul tragic: rănirea mortală a soldatului este punctat printr-o comparaţie cu sens cantitativ-spaţial:

„Şi-acolo-n deal, cum fulgera,/ Un plumb simţii că vine/ Şi n-avu loc, cât larg era,/ Decât în piept la mine”.

Glorificând spiritul de jertfă al acelora care au zidit independenţa, poezia se înscrie în cartea de aur a literaturii noastre de evocare a trecutului vitejesc de luptă pentru independenţă.

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?