Poezia obiceiurilor

0

Folclorul românesc cunoaşte un repertoriu extrem de bogat referitor la obiceiurile tradiţionale legate de sărbătorile creştine, a muncilor agricole de peste an sau a diferitelor preocupări cum ar fi, de pildă, păstoritul. Deşi au o origine foarte veche, multe dintre aceste obiceiuri s-au păstrat, unele cu succesive schimbări până în zilele noastre. Foarte răspândite sunt colindele, urările cu pluguşorul şi jocurile cu  măşti, toate legate de schimbarea anului sau de sărbătorile crăciunului.

În  poezia pluguşorului realitatea hiperbolizată se îmbină cu aspecte comice pentru a stârni interesul şi a produce momente de veselie în rândul ascultătorilor.

În cadrul obiceiurilor primăverii şi verii, foarte popular şi răspândit este Caloianul. Cântat pe un ritm aproape de recitativ, se distinge prin sincretismul său, reprezentând, în esenţă o incantaţie de factură arhaică:

„Caloiene iene,/ Caloiene iene,/ Du-te-n cer şi cere,/ Să deschiză ploile,/ Să curgă gârlele/ Zilele şi nopţile/ Ca să crească grânele.”

La oricare din popoarele lumii, momentele cruciale din viaţa omului(naşterea, căsătoria şi moartea) sunt sărbătorite şi însoţite de diferite obiceiuri. Printre cele mai răspândite obiceiuri de acest gen, am menţiona cântecul bradului, o evocare simbolică a actului de tăiere a bradului, a durerii pe care o stârneşte moartea unui tânăr. Cântecul este, în fond, un monolog solemn prin care se descrie ceremonialul tăierii bradului şi aducerii lui la căpătâiul mortului. Într-o anumită fază, bradul însuşi, personificat, regretă evenimentul:

Citește și:
O scrisoare de la Muselim-Selo de George Cosbuc (comentariu)

„Eu dacă ştiam,/ Nu mai răsăream,/ Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut.”

Nunta este cea mai exuberantă manifestare artistică populară. Cântecele au semnificaţii diferite: tristeţe, nostalgie, umoristice şi satirice:

„O, săraca soacra-mea,/ Îmi dă lapte într-o lulea,/ Mămăliga pe-o surcea,/ Eu mănânc şi-o rămurea / Pentru biata soacră-mea.”

Textul vechi amintit de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” se reflectă, într-o formă evoluată, în oraţia de nuntă de la începutul secolului al XIX-lea:

„Plecarăm cu tânărul nostru împărat la vânătoare / Astăzi, fiind zi de sărbătoare,/ Şi vânarăm munţi cu brazi/Vâlcele cu pietricelile,/ Ceriul cu stelele,/ Câmpul cu florile,/ Iar când fu soarele îndeseară / Dădurăm într-o urmă de fiară,/ Toată oastea stăturăm la mirare./Unii ziseră că este urmă de fiară,/ Ci de va fi urmă de fiară,/ Va să fie cu tânărul nostru împărat dăsară;/Alţii ziseră că să fie urmă de zână,/ Ci de va fi urmă de zână,/ Va să fie cu tânărul nostru împărat de mână;/ Alţii ziseră: sunt floricele din rai,/ Ci de va fi floricica din rai,/ Va fi cu tânărul nostru împărat la bun trai.”

Citește și:
Pseudo-Kinegetycos de Alexandru Odobescu (rezumat si comentariu)

Poem de mare întindere, Oraţia de nuntă se distinge prin cuprinderea, în plan epic, a întregului ceremonial, a obiceiului străvechi, practicat de comunitatea umană cu prilejul căsătoriei a doi tineri, a întemeierii unei noi familii.

Momentele memorabile ale nunţii, de măreţie epică, sunt date de Oraţia de nuntă, specie de mari dimensiuni, o îmbinare de elemente alegorice şi glumeţe, încărcată de simboluri folclorice străvechi, între care motivul vânătoarei, atestat pentru prima oară de Dimitrie Cantemir:

„Cinstiţi boieri,/ Măritul nostru împărat,/ În vreme ce umbla după vânat,/ a dat de-o ciută…care / a luat-o la fugă şi s-a ascuns./ Noi am pornit pe urmele lăsate de copitele ei / şi am ajuns până la casa aceasta.”


Lasă un comentariu