Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga (rezumat si comentariu)

0

Basmul lui Ion Creangă este, aşa cum s-a mai spus, un mic roman de aventuri, deşi în linii generale, respectă schema arhetipală a basmului fantastic popular. Iată, înainte de orice alte considerente, schema cu omisiunile şi inversiunile respective operate de autor, în funcţie de propria sa viziune, fapt care-i asigură, nu numai dinamism, ci şi originalitate distinctă.

  1. Lipsa (cerinţa)
  2. Înzestrarea (obţinerea calului năzdrăvan la sfatul Sfintei Duminici)
  3. Deplasarea spaţială (între două împărăţii)
  4. Probele curajului(împăratul îşi testează fiii)
  5. Interdicţia (împăratul dă anumite sfaturi)
  6. Vicleşugul (spânul)
  7. Încălcarea (Harap-Alb uită, încalcă sfaturile tatălui)
  8. Prejudicierea (Spânul se substituie fiului de împărat)
  9. Punerea la încercări grele
  10. A doua funcţie a donatorului (Harap-Alb este sfătuit din nou)
  11. A treia funcţie a donatorului (furnicile, albinele şi acele nămetenii ale pământului: Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută pe Harap-Alb)
  12. Soluţia (Harap-Alb se întoarce victorios)
  13. Demascarea (Spânului)
  14. Lupta (între răufăcător şi erou)
  15. Victoria (Răufăcătorul este pedepsit)
  16. Remedierea (eroul este recunoscut)
  17. Căsătoria (eroul se căsătoreşte şi se instalează împărat)

Să recapitulăm, pe scurt, această schemă:

Verde-împărat îi cere fratelui său, aflat la cealaltă margine de lume, să-i trimită pe cel mai destoinic dintre nepoţi spre a-i succeda la tron. Împăratul, pentru a-l depista, el însuşi, pe cel mai capabil, îi supune pe fiii săi la probele puterii. Izbuteşte numai fiul cel mai mic findcă, el, la sfatul Sfintei Duminici, îşi alesese calul năzdrăvan din herghelia tatălui său. În drumul către împărăţia unchiului, Harap-Alb, încalcă însă sfaturile primite de la tatăl său şi, astfel, ajunge sluga spânului. Cu gândul să-i răpună capul, Spânul îi cere apoi lui Harap-Alb să-i aducă sălăţi din Grădina Ursului monstruos; pielea cerbului vrăjit împodobit cu pietre scumpe, cerb solomonit a ucide numai cu privirea şi, în sfârşit, pe fata împăratului Roş. Ajutat din nou cu sfaturi de Sfânta Duminică şi direct de furnici, albine, Strâmbă Lemne, Sfarmă Piatră, Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, izbuteşte în toate încercările şi, în cele din urmă, se întoarce la curtea unchiului său cu fata împăratului Roş, care-l înfruntă direct pe Spân:

„-Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde”.

Simţindu-se demascat, Spânul se năpusteşte şi-i taie capul lui Harap-Alb, zicând:
„-Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul!”

Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân zicând:
„-Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfăcăcu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.

Fata împăratului Roş, folosind apa vie şi apa moartă, îl învie pe Harap-Alb:
„-E, da’ din greu mai adormisem! zice acesta suspinând”.

Şi apoi „îngenunchind amândoi înaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvântarea de la dânsul şi împărăţia totodată”.

Comparând schema basmului, condensată numai la şaptesprezece funcţii din cele treizeci şi una ale arhetipului şi analizâdu-l în raport cu basmul popular, vom descoperi că autorul a realizat , în contrast cu basmul popular, câteva inovaţii semnificative şi definitorii. Astfel, dacă în planul simbolic al basmului fantastic popular, se petrec numai evenimente de natură fantastică, în basmul lui Creangă, acest plan va căpăta aspecte şi semnificaţii calitativ noi, menţinându-se, aşa după cum se poate constata, schema tipică, stereotipă şi, în general, ceea ce este specific acestui tip de naraţiune. a) Ca o trăsătură distinctă, la Creangă, elementele fantastice apar în simbioză cu cele reale. De fapt, realul devine predominant în contactul cu fantasticul, asigurând astfel naraţiunii o dinamică surprinzătoare şi un pitoresc neaşteptat. În realitate, inovaţiile lui Creangă au, în structura basmului, un efect umoristic. Povestea capătă dintr-o dată o puternică individualitate, personajele o puternică substanţă de umanizare şi, de aici, posibilitatea decantării umorului, ca element compatibil cu structura personajelor şi a semnificaţiilor implicate de dubla lor ipostază: personaje fantastice dar cu înfăţişare şi manifestări de natură reală:

„Şi, cum ajung, o dată intră în buluc în ogradă, tusşese Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghielele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea-Hogegarul. Şi atunci Harap-Alb se înfăţişează înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi.”

Spre deosebire de structura basmului fantastic popular, unde fantasticul îşi menţine nealterată substanţa, vom observa, la Creangă, câteva mutaţii în urma cărora realul invadează zonele rezervate fantasticului. Această inovaţie are valoare de unicat în întreaga literatură dedicată genului. În felul acesta, Creangă a insuflat eroilor supranaturali „o viaţă curat omenească” aşa cum – de altfel – afirma Garabet Ibrăileanu. Suferind această transmutare, eroii lui Creangă, deşi aparţin planului simbolic şi, în linii esenţiale au o identitate şi o fizionomie fantastică, ei se comportă asemenea oricărui pământean dar, mai cu seamă, aevea oricărui locuitor din Humuleşti, fiind, în cele din urmă, nu numai umanizaţi dar şi individualizaţi:

Citește și:   Tudor Arghezi - biografie

„Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă, se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămeşa de pe dânşii.

-Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte, spuneţi ce vă place, că nu mi-o fi ciudă, zise Gerilă, râzând cu hohot.”

Se poate observa, din analiza comparativă, nu numai a întregului, ci şi a oricăruia dintre fragmente că „Povestea lui Harap-Alb” se distinge, în primul rând, faţă de oricare basm fantastic popular, tocmai prin capacitatea genială a autorului de a absorbi adevăruri universal valabile, din viaţa, obiceiurile şi tradiţiile poporului şi de a le turna în noi tipare, în structuri stilistice inegalabile:

„-Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini?Ba, ia acum cred cu frăţâne-meu, că ala urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa dumitale.”

Analizând fragmentul de mai sus, putem constata, în afară de fluiditatea şi pitorescul stilului oral direct, că opera lui Creangă se individualizează prin abundenţa detaliilor, prin relevarea, cu mijloace stilistice dintre cele mai surprinzătoare, a aspectelor particulare. În această manieră forţa colosală a ursului este sugerată cu ajutorul adverbului de mod atât de obişnuit, „aşa”, având aici valoare de superlativ absolut, „aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice”. Forţa de sugestie a arhaismului „zdrumice” este, de asemenea, atât de natură auditivă cât şi olfactivă. Ursul ar avea, în expresia hiperbolică a fiului de împărat, în primul rând, forţa de a-i distruge prin sfâşiere, prin rupere, prin zdrumicare şi abia, după aceea eventual gustul de a-i înfuleca. Totodată, comparaţiile devin, la Creangă de neconfundat prin constrastul neaşteptat dintre obiectele comparate, al căror element de referinţă este luat, totdeauna, din mediul sătesc: „Ce fel de vorbă-i asta, tată?… la d-ta urşii sunt găini?”.

Arta povestirii rezultă şi din surprinderea cadrului general, a mişcării personajelor, a stărilor sufleteşti individuale. Pentru a-şi acoperi, într-un fel, ruşinea, fiul craiului dă întâmplării cu ursul o tentă de-a dreptul fantastică: „Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă?”

Autoîntrebarea capătă asfel o proiecţie mai largă. Insinuând că ar fi putut să aibă loc o asemenea catastrofă, fiul se demască şi mai cumplit şi, din această cauză, umorul se degajă implicit, dat fiind faptul că discuţia se poartă între împăratul, ca persoană ce cunoaşte nemijlocit adevărul, el însuşi fiind, în travesti, ursul, şi fiul încolţit, constrâns de împrejurări să încerce o scăpare, printr-o exaltare exacerbată a minciunii.

Repetiţia „lehamite şi de împărăţie şi de tot”, cu sens absolut, în contrast cu concluzia introdusă printr-o interjecţie exclamativă: „Slavă Domnului; am ce mânca la casa d-tale”, îngroaşă, în realitate tenta de ironie, dezvăluind laşitatea fiului de împărat, caracterul său nevolnic, lipsa însuşiri şi aptitudini.

Umorul, spre deosebire de exstenţa lui episodică în basmul fantastic popular, capătă la Creangă caracter universal. El izvorăşte totdeauna din contrastul de situaţii, din disproporţiile hiperbolice existente între realităţi şi aspiraţii, din împletirea armonioasă a stiulului oral-direct cu zicerile paremiologie adecvate, ad-hoc, situaţiilor care se ivesc:

„-Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mâinte. Doar unu-i împăratul Roş… Numai de nu i-ar mai muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri!”

În afară de folosirea directă a unui epitet depreciativ, stilul se caracterizează, în acest fragment, printr-o fină imprecauţie eufemistică, specifică gândirii şi expresiei populare.

Fără îndoială, sursele umorului sunt diferite. O modalitate cu desărşire originală, remarcată de numeroşi exegeţi ai marelui humuleştean, este şi aceea de folosire ingenioasă a tezaurului paremiologic naţional pentru a dezvăli, metaforic, realităţile vieţii sociale, unele limite şi deficienţe ale fiinţei umane. Să urmărim câteva exemple edificatoare:

Vrând să stigamtizeze lipsa de curaj a fiilor săi, mai mari, împăratul se exprimă aluziv cu ajutorul proverbelor şi zicătorilor populare:

„Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră: la sfântul Aşteaptă s-a împinit dorinţa lui. Halal nepoţi ce are! vorba ceea: La plăcine înainte/ Şi la război înapoi”.

Încercând, în altă împrejurare, să tempereze entuziasmul fiului mai mic, fiindcă insista să-i dea calul său din tinereţe, craiul i-a zis:

„.Hei, hei, dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:
Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se.ngăduie la drum!”

Citește și:   Romanul unei familii handicapate de Hortensia Papadat Bengescu (rezumat si comentariu)

Spânul, în dorinţa de a le convinge pe fiicele împăratului Verde că se înşeală apreciindu-l pe Harap-Alb, zice cu viclenia lui obişnuită:

„-Hei, dragele mele vere, d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi-i voie să faci treabă cu dânşii.

Ei apoi…zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă… Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,/ Să mă mir ce m-a găsit!”

Fetele de împărat l-au şters însă pe Spân din inima lor „pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:
Viţa de vie, tot în vie,/ Iară viţa-de-boz, tot în rogoz.”

Sau atunci când, eufemistic, reliefează adevărul universal că fiecare om are şi ceva bun dar şi ceva rău:
„Tot omul are un dar şi-un amar…”

Spre deosebire de stilul oral al basmului fantastic popular, definit prin concizie, la Creangă, stilul oral-direct suferă transformări. Sunt folosite procedee specifice de ornamenteţie. Apare astfel o încărcătură stilistică realizată cu ajutorul tropilor, a figurilor de stil, a expresiilor populare, a proverbelor şi zicătorilor, ceea ce asigură o savoare, o plasticitate şi o frumuseţe sonică specifică:

„Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:
Că e laie,/ Că-i bălaie;/ Că e ciută,/ Că-i cornută.

Mă rog, nebunii de-ale lui, câte-n lună şi-n stele, de-ţi venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun,    credeţi-mă ce vă spun!”

Urmărind să obţină o anumită muzicalitate şi, mai ales, un ritm hazliu, în caracterizarea lui Ochilă, frazele apar dispuse ca nişte versuri populare cu rimă împerecheată şi număr egal de picioare.

Spre deosebire de basmul fantastic popular, unde povestitorul nu are în vedere trăsăturile definitorii ale personajelor, ci numai funcţiile lor din cadrul schemei arhetipale, în basmul lui Creangă, se pune un accent deosebit pe dezvăluirea fondului sufletesc al personajelor, apropiind, din acest punct de vedere, basmul fantastic cult de alte specii literare şi, în primul rând, de roman. Un exemplu concludent îl constituie felul în care vorbeşte şi se comportă spânul, disimulând şi ascunzându-şi, în mod deliberat, adevăratele intenţii.

„-Ei, da’ ce răcoare-i aici! Chima răului pe malul pârâului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!

Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând:

– Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor: parcă îmi vine să zbor, nu altceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vie de îndămână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum ăi pana…”

Constatăm astfel că dialogul şi detaliile produc o „ruptură”, între planul simbolic şi cel real, compactându-le într-un anume sens. Astfel, personajele şi acţiunile din planul fantastic sunt umanizate, „coborâte într-un plan de existenţă reală, care poate fi localizat geografic şi istoric”, întocmai ca într-un roman:

„Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când îi ave vreodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor.”

Constatăm, aşadar, că, deşi Creangă porneşte de la schema, de la arhetipul şi motivele cunoscute ale basmului fantastic popular, realizează o operă nouă, sub aspect calitativ, deoarece introduce elemente novatoare. Datorită inovaţiilor basmul se transformă substanţial din punct de vedere estetic, devenind, în realitate, o operă individuală şi originală. Creangă are forţa epică de generalizare şi abstractizare încât devine, prin opera sa, exponentul genial al poporului, exprimând, în esenţă, factura sa psihică dar individualizându-se, în acelaşi timp prin modul de selecţie şi de reflectare a realităţii.

Urmărind în concluzie, decodarea mesajului, se poate arăta că basmul lui Creangă se sfârşeşte în spiritul basmului fantastic popular unde, în conformitate cu convingerile fundamentale ale poporului, binele triumfă în mod inevitabil în confruntarea cu răul.

Harap-Alb, asemenea lui Făt-Frumos, este un personaj simbol. El reprezintă forţele binelui şi ale dreptăţii şi, indiferent de natura şi proporţiile ostilităţilor şi pricolelor prin care trece, va ieşi biruitor.

Triumful lui semnifică triumful luminii asupra întunericului, triumful binelui asupra răului, triumful dreptăţii asupra strâmbătăţii, semnifică încrederea nestrămutată a omului din toate timpurile, a poporului în posibilitatea făuririi unei lumi a binelui şi a dreptăţii pe pământ.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?