Răscoala de Liviu Rebreanu (rezumat si comentariu)

0

Romanul este, într-un anumit plan, o continuare a lui „Ion”. Prin  personajul Titu Herdelea, care pleacă la Bucureşti în dorinţa de a-şi valorifica talentul literar. Să nu uităm că la trecerea graniţei, preotul Belciug îi ura: „Să ajungi cât Coşbug de mare!” vom pătrunde, treptat, în cele mai diverse medii social-politice din ţară.

Intrând în contact cu deputatul Gogu Ionescu, fratele Nadiei Iuga şi cumnatul Laurei Pintea, Titu Herdelea îl va cunoaşte pe tânărul Grigore Iuga, boier cu vederi liberare şi va vizita moşia tatălui său, Miron Iuga, din Amara, jud. Argeş – centrul tuturor evenimentelor.

Aici, Titu află că pământurile ţăranilor „nu prea sunt”. Cum era şi firesc, în aceste împrejurări, îl cunoaşte şi pe bătrânul boier Miron Iuga, de pronunţată concepţie conservatoare, boier ce se bucură de prestigiu în faţa ţăranilor, mai ales fiindcă nu accepta moda, larg răspândită, de administrare a moşiilor prin intermediul arendaşilor.

Duhul răscoalei pătrunde pe nesimţite, în sat, purtat şi transmis, într-un climat misterios, de nişte călăreţi pe cai albi. Peste tot se afirmă că aceştia erau trimişii regelui cu poruncă pentru ţărani să purceadă la împărţirea moşiilor boiereşti şi, pretinzând că, din acest motiv, el se află sechestrat.

În această atmosferă de îndemnuri nedefinite şi de incertitudine, focurile răscoalei se întind cuprinzând treptat întreaga ţară. Sunt pârjolite şi localităţile învecinate cu Amara, unde arendaşii, caracterizaţi de rapacitate, ca Rogojinaru şi Platamonu, sunt alungaţi cu furie de ţărani. Amara rămâne însă ca o cetate inespuganbilă în mijlocul pârjolului. Ţăranii de aici nu au cutezanţa să-l înfrunte pe Miron Iuga. Atmosfera este însă apăsătoare şi nemulţumirile sporesc treptat: sătenii se agită împotriva arestării nedrepte a învăţătorului Dragoş; pentru că Nadina Iuga intenţiona să-şi vândă moşia Babaroaga, ocolindu-i tocmai pe ei; Chirilă Păun năzuielte să se răzbune pe Aristide, odrasla arendaşului Platamonu, care i-a necinstit fiica; Ignat Cercel se revoltă împotriva perceptorului ce-i luase porcul pentru neplata dărilor.

Sunt şi unele semne şi manifestări, un adevărat preludiu al furtunii:

Când Trifon Guju bate coasa, într-un moment nepotrivit, Leonte Orbişor îl întreabă „fără mirare”, din uliţă:
„-Baţi coasa, Trifoane, ori?…
-O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul.
-Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna?
-Apoi dacă trebuie?… De!”

Frazele devin tot mai încărcătoare de sens. Pornind de la întâmplări izolate, individuale, sunt sugerate efectele prevestitoare ale exploziei.

Într-o dispută cu propriile sale animale de muncă, Marin Stan îşi descarcă astfel obida:

„-Fir-aţi ai dracului de zăpăciţi, unde vă duceţi?… Hooo’…Ho! Ia seama că am să-ţi dau bătaie!…Hoo!…Ce, nu ţi-e bine? Te-ai boierit, ai?…Apoi stai, că-ţi dau eu!
Îl plesni cu codiriştea biciului peste bot, întâi pe unul, apoi pe celălalt, scrâşnind:
-Să nu fii boier, că te-a luat dracu!”

Până în cele din urmă, de teama de a nu rămâne fără pământ, fiind singurii din ţară care n-au împlinit porunca regelui, ţăranii din Amara se hotărăsc să se înfăţişeze boierului Miron Iuga şi să-i aducă toate aceatea la cunoştinţă.

Bătrânul boier Miron Iuga, era el însuşi surprins că ţăranii „au ajuns să dărâme toate zăgazurile autorităţii şi, dintr-un organizat, să se transforme într-o turmă inconştientă, trasă şi împinsă de pofte primitive după bătaia vânturilor.”

Respectul, de care se bucura el în faţa tuturor ţăranilor, transpare din comportarea mulţimii. Aceasta „se îmbulzea şi se ferea să nu calce pe marginile cu firicele de iarbă. Ici, colo, câte un glas dojenea:
-Fereşte, măi creştine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!!”

În confruntarea directă dintre bătrânul boier şi ţărani, echilibrul se năruie brusc, la cea mai firavă inadvertenţă, atunci când unul dintre ţărani, Trifon Guju se încumetă să-l înfrunte pe boier, încălcând convenienţele şi ripostând cu obrăznicie:

„-Cucoane, s-au dus vremurile alea… Mata n-ai auzit porunca lui Vodă, ori nu vrei s-o asculţi?…”

Deznodământul înfruntării este tragic. El dovedeşe însă marea forţă imagistică a autorului în surprinderea pe viu a manifestărilor. Astfel, în vârtejul incontestabil al evenimentelor, după ce boierul îşi descarcă puşca în Trifon Guju, o bâtă „cât un pumn de copil” îl izbeşte în cap cu atâta sete, că „se auzi împrejur un pârâit.”

„-Cum îndrăzneşti, hoţule, să ridi…! începu Miron fără să mai poată sfârşi”, apoi „se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Ţăranii, îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându-l şi frământându-l cu pământul în care îşi înfipsese din viaţă toate rădăcinile.”

Arhitectonica de ansamblu a romanuli este desăvârşită. Constatăm că fenomenul răscoalei este evocat într-o structură fictivă inedită, neatinsă, până în prezent, sub raport estetic şi tehnic. Represiunea însăşi se află sudată în nucleul narativ, evidenţiindu-se veridic panica celor ce se aflau în conducerea grupelor de şoc: pefectu Baloleanu sau maiorul Tănăsescu. Acesta din urmă manifestându-se precipitat înainte de orice contact cu răsculaţii:

„-Trompet! De ce nu suni ticălosule?…Sună mereu trompet, să audă şi domnul prefect că aici nu mai e politică!… Hoţii vreu să ne bea sângele, onorate domnule prefect!”

Cu aceeaşi artă şi obiectivitate este evocată şi panica din rândurile răsculaţilor:

„Ţăranii fugeau mâncând pământul, îmbulzindu-se, strivindu-se, urlând (…) … în aceeaşi fugă dezmăţată spre un adăpost împotriva morţii care le ţiuise tuturor în urechi…”

Se ştie că G. Călinescu a emis cea mai semnificativă metaforă cu privire la arta narativă a lui Liviu Rebreanu, arătând că „frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.”

Fără să minimalizăm această superbă apreciere, ţinem să subliniem că forţa expresivă a frazei lui Rebreanu este evidentă.

Astfel nu numai pe spaţii mai largi se simte pulsaţia epică şi dramatismul trăirii personajelor, ci şi în cadrul unităţilor mai restrânse. În disputa acerbă dintre Ignat Cercel şi muierea sa, propoziţiile, frazele au parcă, o încărcătură magnetică:

„-Măi muierea dracului, dar cum era să aduc eu cogemite porcul? În spate?… Că doar porcul nu merge ca omul sau ca boul, să-l mâi dinapoi!”

După ce izbuteşte să care acasă tot ce a putut, din hambarele şi grajdurile boiereşti, se iţeşte falnic către muiere-sa:
„-Porumb ai, porci ţe-am adus, dar să nu mai cârteşti acuma, că să ştii că mă pun cu parul pe spinarea ta, fire-ai să fii a dracului de muiere!”

La aceeaşi cotă a expresivităţii stilistice se găsesc, în general, propoziţiile şi frazele lui Liviu Rebreanu, având însă, de cele mai multe ori, o puternică rezonanţă pentru definirea unei componente de ordin general. Un exemplu revelator îl întâlnim în scurtul dialog dintre Titu Herdelea si primarul Pravilă, când cel dintâi, întreabă cu o urmă de nedumerire:

„-Dar revoluşia asta ce-a fost, primarule? Cum v-a venit să faceţi atâtea nelegiuiri, atâtea stricăciuni şi răutate?
-De, domnle, s-au iuţit oamenii şi au păcătuit fără dreptate! Că prostimea-i postime şi nu-i mirare să greşească, boierii însă sunt înţelepţi şi…”

Pe lângă tematică, stilul operelor lui Rebreanu, deşi pare de o desăvârşită simplitate, este de o nebănuită complexitate, ceea ce explică, de fapt, caracterul de monumentalitate al acestor romane.


Lasă un comentariu