Rugăciune de Octavian Goga (comentariu)

0

Cu această poezie se deschide primul volum publicat de Goga în 1905, având o semnificaţie de ordin programatic, încât ea exprimă crezul literar al poetului.

Ca exponent, ca „glas de trâmbiţă” al celor mulţi şi umiliţi, poetul aspiră să descifreze tainele firii, să pătrundă misterele unor sentimente şi atitudini umane cum ar fi ura şi iubirea, astfel încât să poată deveni sprijinul de nădejde al celor oropsiţi:

„În veci spre cei rămaşi în urmă,/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.”

Limbajul artistic se defineşte, nu numai prin  compunerea metaforică, ci şi prin lexicul de substanţă biblică, prin natura inedită a invocaţiei:

„Dezleagă minţii mele taina/ Şi legea farmecelor firii,/  Sădeşte-n baţul meu de-a pururi/ Tăria urii şi-a iubirii./ Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina/ Şi zvonul firii-ndrăgostite./ Dă-i raza soarelui de vară/ Ploapei mele ostenite.”

În concepţia lui Octavian Goga poezia trebuie să fie ca un torent care se năpusteşte peste zăgazuri. În glasul şi în zbuciumul ei să ascultăm şi să auzim „cântarea pătimirii noatre”.

Citește și:   Poezia obiceiurilor

Romantismul poeziei lui Goga apare cu pregnanţă chiar şi în Rugăciune, cu tot substratul ei pragmatic. Poetul tinde cu înflăcărare spre absolut, năzuind să cuăprindă şi să exprime, în versurile sale, aspiraţiile şi durerile întregii lumi:

„Alungă patimile mele/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe mine a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururui pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele.”


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?