Scrisoarea III de Mihai Eminescu (rezumat si comentariu)

0

Versurile se pot consulta aici.

Dacă în „Scrisoarea I a fost evocată, în parte, condiţia savantului în societate, aici geniul este domnitorul, ajuns la conducerea ţării şi având ca obiective esenţiale apărarea fiinţei naţionale şi a gliei strămoşeşti

Antiteza funcţionează pe coordonatele trecut-prezent.In timp ce trecutul, întreaga istorie naţională, reprezintă modelul ideal, prezentul a devenit nevolnic, politicienii vremii „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.”

Structura epică a poemului este amplă. În primul episod sunt patru tablouri:

  1. Visul tânărului sultan otoman, interpretat ca un semn profetic de întemeiere, prin dragostea sa lumească, a unui imperiu pentru eternitate.
  2. Dialogul dintre Domnitorul Mircea cel Bătrân-prototip al conducătorului modest şi genial şi sultanul Baiazid-mostră a cotropitorului infatuat.
  3. Evocarea descriptivă a celebrei bătălii de la Rovine, încheiată cu zdrobitoarea victorie a armiei române.
  4. Momentul odihnei oştirii biruitoare când natura însăşi participă afectiv la victoria poporului român.

Episodul al doilea este, în întregime, o satiră violentă la adresa prezentului decăzut.

Scrisoarea III excelează prin concizie şi frumuseţe.

Trecând peste metafora-parabolă din primul tablou,peste confruntarea dintre sublimul domn „atât de simplu după vorbă, după port” şi trufaşul cuceritor ce-şi imagina să treacă „falnic, fără păs”, peste popoarele creştine şi „din pristolul de la Roma să dau calului ovăz”, ne situăm în amplitudinea celui de al treilea tablou. Aici ni se dezvăluie adevărul axiomatic că dragostea faţă de ţară este mai puternică decât orice armată:

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă,Baiazid!”

Pronumele personal eu are în context o valoare cumulativă, iar antinomia prieten-duşman relevă dimensiunile prăpastiei existente între poporul acestei ţări şi invadator: „Tot ce mişcă-n ţara asta (…) Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.”

Oştirea română îl izbeşte pe năvălitor asemenea forţelor naturii dezlănţuite, încât armata duşmană are senzaţia că se află cuprinsă de o forţă apocaliptică:

„Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecându-l vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./ În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,/ Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;/ Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,/În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,/ Când săgeţile în valuri, care şueră, se toarnă./ Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…”

Citește și:   Despot-Vodă de Vasile Alecsandri (rezumat si comentariu)

Se poate observa, în întregul fragment, dinamica repetiţiilor şi a comparaţiilor care, alături de alte procedee stilistice ca onomatopeea dau întregii mişcări tumultul vizual şi auditiv. Verbele la prezent, pentru a reliefa forţa de şoc a armatei române şi, la trecut, pentru cea duşmană, creează o adevărată ruptură în câmpul vizual. În timp ce armata duşmană este observată într-un cadru static, ca şi paralizată, armata română, comparată permanent cu forţele naturii, pare un uragan al forţelor vii încleştate în luptă.

Silueta voievodului român se profilează hiperbolic prin intermediul metaforei şi al repetiţiei,dând întrgului dimensiuni epopeice:

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”

În dispunerea antitetică de pe câmpul de luptă, observăm că pretenţiile insolente, iniţiale, ale armatei sale. Dacă anterior folosea cu aroganţă epitete depreciative ca ciot şi bătrân pentru a-l impresiona pe domnitorul român:

„Cum? când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi , bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus.”

Metafora ia acum proporţii hiperbolice, sugerând panica şi groaza oştirii duşmane în frunte cu înfumuratul sultan:

„În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare.”

În aceeaşi ordine de idei, comparaţia „e ca pleava vânturată”, dezvăluie superficialitatea şi slăbiciunea armatei otomane, atât de lăudate, apriori, de propriul său comandant, în timp ce metafora: „Acea        grindin-oţelită înspre Dunăre o mână”, sugerează forţa nimicitoare a oţtirii române pentru care „iubirea de moşie e un zid.”

Citește și:   Rugăciune de Octavian Goga (comentariu)

În episodul al doilea, prin abundenţa epitetului depreciativ, mai ales, poetul critică fără cruţare moravurile civice şi politice ale contemporanilor săi: demagogia, şarlatanismul politic, pierderea sentimentului patriotic, necinstea, minciuna:

„Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privire-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/ Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/ La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri.”

După cum lesne se poate constata, epitetul depreciativ are o funcţie definitorie în conturarea portretului caricatural al contemporanilor decăzuţi, demascând goliciunea morală şi marasmul viciilor:

„Ne-aţi venit apoi, drept minte o stcluţă de pomadă,/ Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,/ Veştejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,/ Drept ştiinţ-având în minte vreun vals de Bal-Mabil.”

Violenţa de limbaj derivă, nu numai din epitetele depreciative şi comparaţiile,uneori paralelisme cu aceeaşi substanţă depreciativă ca şi a epitetelor, ci şi din dinamica verbelor de mişcare, folosite tocmai pentru a divulga rapacitatea propriilor săi contemporani, ce se pretind: „Patrioţii! Virtuoşii, ctitorii de aşezăminte”, dar unde, în realitate şi prin contrast, „spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.”

În final, printr-o invocaţie, adresată tot unei personalităţi a trecutului, demnă de încredere, poetul vede singura alternativă de salvare a ţării, de eradicare şi asanare a răului, de purificare a neamului: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în zmintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Elogiul adus cu atâta patos înaintaşilor eroi, al căror simbol este întruchipat de viteazul domnitor Mircea cel Bătrân, precum şi nemiloasa veştejire a atitudinii contemporanilor decăzuţi fac din „Scrisoarea III”una din marile capodopere ale poeziei noastre patriotice, o adevărată simfonie a momentelor de glorie din istoria neamului nostru.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?