Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (rezumat si comentariu)

0

În parte, roman îşi are esenţa în propria experienţă trăită de autor pe front, în timpul primului război mondial. Acesta se compune din două părţi: un roman erotic, în partea I, iar în cea de-a II-a, un jurnal de război: „ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI.

Tânărul student Ştefan Gheorghidiu, aflat în vârsta luminoaselor idealuri, aspiră spre absolutul în dragoste şi în scurt timp, se va căsători cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, Ela, convins că ea întruchipează     într-totul idealul femeii desăvârşite. În doi ani de studenţie şi de sărăcie, tinerii căsătoriţi se simt fericiţi împreună.

Pe neaşteptate însă, Ştefan Gheorghidiu primeşte o uriaşă moştenire. Din acest moment, echilibrul căsnciei lor se spulberă. Ela se avântă cu frenezie în viaţa mondenă, frecventând cu pasiune oricare dintre formele de distracţie şi arătându-se brusc atrasă de elegantul dansator Grigoriade.

Subita transformare a Elei îl surprinde pe Gheorghidiu. În sufletul lui încolţeşte gelozia şi, de acum, va pendula chinuitor între sentimentul de certitudine şi incertitudine, va trăi veşnic cu speranţa că o probă certă despre vinovăţia soţiei sale îi va aduce liniştea.

Paradoxal însă, el ajunge la dovezi „certe”, atât despre vinovăţia, cât şi despre nevinovăţia Elei. În această stare se afla şi în seara zilei când trebuia să plece pe front. Toate resorturile structurii sale se încrâncenau să descopere adevărul.

Constatăm astfel că romanul se structurează pe o idee, pe observaţia vieţii interioare a personajului.

Ajuns pe front, autorul consemnează realitatea prin ceea ce ţine de frică, panică, debandadă şi disperare în faţa morţii, asemenea lui Stendhal în „La chartreuse de Parme”: „Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartuşele, dar e de prisos căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de panică.”

Citește și:   Dorinţa de Mihai Eminescu (comentariu)

Imaginea de infern a războiului este surprinsă cu realism şi obiectivitate, atât vizual, cât şi acustic: … „urechea înnebunită a oamenilor nu aude urletul obuzelor”, „vâjâitura nepământeană decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă la trei metri de pământ – după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă şi fum gros ca o fântână arteziană neagră”  (capitolul: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”).

Războiul la care Gheorghidiu participă din motive etice, are efecte purificatoare asupra conştiinţei sale. El constată că suferinţa sa din gelozie este derizorie pe lângă tragedia celor de pe câmpul de luptă. „Bucuriile şi minciunile (soţiei şi amantului) sunt puerile faţă de oamenii aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alţii mâine, poimâine, săptămâna viitoare.”

Din război Gheorghidiu iese cu altă forţă morală. Acum are tăria să depăşească evenimentele şi starea de ambiguitate: … „Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nor de întrebare… Dar dacă nu e adevărat că mă înşeală?”

El poate acum să renunţe la tot trecutul, şi să-i acorde Elei libertatea.

Sub aport stilistic romanul se remarcă prin concizia şi limpezimea exprimării, prin ineditul şi obiectivitatea amănuntului.

Camil Petrescu, de altfel, este adeptul stilului „anticalofil”. El consideră că „proprietatea termenilor”  este cea mai de seamă virtute stilistică.

În acest sens, dezlănţuirea oarbă, apocaliptică de pe front este sugerată prin câteva comparaţii care au proprietatea de a cunoaşte fictiv imaginea peisagistică a dezastrului: Obuzele „ridică în văzduh o trimbă de humăşi de fum gros ca o fântână arteziană neagră”, iar „Exploziile, ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta.”

În cel de-al doilea roman, PATUL LUI PROCUST, realizat printr-un procedeu narativ, derivat din Proust, Camil Petrescu dă naştere unei opere ca efect al „memoriei involuntare”.

Citește și:   Baltagul de Mihail Sadoveanu (rezumat pe capitole)

Structura acestui roman este compusă din: trei scrisori ale doamnei T, către autor, jurnalul lui Fred Vasilescu în care se includ şi scrisorile lui Ladima adresate Emiliei, un epilog tot al acestuia, precum şi un alt epilog şi notele de la subsol ce aparţin autorului.

Aviatorul Fred Vasilescu dă întâmplător peste aceste scrisori în budoarul Eugeniei, actriţă de mâna a doua şi prostituată, iubita poetului şi ziaristului Ladima.

În timp ce scrisorile sunt citite de cei doi: Fred Vasilesc şi Emilia, se conturează o realitate, un univers existenţial şi câteva personaje distinct conturate. Poetul şi ziaristul George Demetru-Ladima, însufleţit de ideea de dreptate absolută, victimă a propriei sale intransigenţe morale (se sinucide când constată că idealul său de dreptate absolută s-a spulberat) este văzut într-o divergenţa de opinii, în raport cu nivelul şi ţinuta etică a comentatorilor. Emilia, cocota, de pildă, îl vede ca pe un bărbat fără şarm, „cam aiurea”; Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu, potenţaţi corupţi, ca pe un „om de paie”. Unii îl consideră „poet de geniu” iar alţii „dobitoc”. Fred Vasilescu, circumspect şi obiectiv, nu poate trece peste amănuntul că Ladima era, într-un anume sens, demodat dar, cu certitudine, o personalitate

Semnificaţia, cu trimitere la cele patru personaje: Ladima, Emilia, Fred Vasilescu şi doamna T, derivă din sensul mitului în care se spune că, în Atica, se află coliba unui tânăr ce-i găzduia pe călători dar îi scurta sau lungea pe măsura patului. În sens alegoric, cei care nu sunt capabili să se adapteze unei relaţii, sfârşesc prin a fi înfrânţi, amputaţi.


Distribuie:

Lasă un comentariu